Aseară m-am uitat la primul episod din serialul Netflix ”Babies”, intitulat Iubirea. În acest episod s-a urmărit prezentarea biologiei legăturilor cu părinții și cum îngrijirea bebelușului, interacțiunile sociale și stresul pot schimba fizic părintele și bebelușul.
Au fost expuse 3 studii științifice realizate în 3 colțuri diferite ale lumii:
1. Primul studiu, realizat pe 80 de cupluri, în Israel, prezentat a urmărit să vadă nivelurile de oxitocină (hormonul ”iubirii” responsabil cu îndrăgostirea de bebeluș, printre multe alte roluri 
) inițial la mamă și bebeluș, dar apoi și la tată.
Concluziile au fost surprinzătoare: se știa că mama are niveluri ridicate de oxitocină în sarcină, naștere și postpartum, însă s-a descoperit că și tații care erau implicați sau părinții adoptivi (chiar dacă a fost vorba de tați adoptivi) prezenți și activ implicați au același nivel de oxitocină ca și mamele. Cu cât părintele și copilul interacționau mai mult, cu atât le creștea amândurora nivelul de oxitocină mai mult și dorința de a interacționa mai mult.
În concluzie, implicarea este cea care determină tipul relației dintre părinți și copii și influențează inclusiv dezvoltarea creierului lor, așa cum o arată și al treilea studiu prezentat.
2. Al doilea studiu, realizat în Boston, USA, a urmărit nivelul de stres (nivelul hormonului de stres numit ”cortizol” și reacția bebelușilor de 5-6 luni, atunci când mamele interacționau cu ei, se jucau, iar apoi, la semnul cercetătorilor, făceau ”fața încremenită” și nu mai aveau absolut nicio reacție, indiferent de ce făceau copiii. Majoritatea bebelușilor se supărau, unii chiar plângeau atunci când mamele nu mai aveau nicio reacție, însă reușeau să se liniștească singuri, iar mamele care aveau o legătură bună și sănătoasă cu copilul reluau repede interacțiunea după finalizarea etapei ”fața încremenită”. De asemenea, în cuplurile mamă-copil în care exista o relație bună, nivelurile de stres la copil și capacitatea de adaptarea în timpul perioadei ”fața încremenită” erau mai mici decât la cei care nu aveau o relație foarte apropiată cu mama.
Așadar, o relație în care mama interacționează cu copilul și stabilește legături de încredere, îl ajută ca toată viața să aibă niveluri mai scăzute de stres și să reacționeze mai bine în situațiile stresante din viață. Învață astfel, de foarte mic, cum să gestioneze situațiile stresante.
3. Al treilea studiu, realizat în Singapore, a vrut să vadă dacă stilul de educare și creștere poate afecta creierul copilului. Așadar, s-au făcut tomografii ale creierelor bebelușilor în primele săptămâni de viață, s-a înregistrat și analizat comportamentul și relația dintre mama și copil în laborator (pentru a determina stilul de educare și creștere), iar apoi s-au refăcut tomografiile creierelor copiilor la 6 luni de la naștere.
Cercetătorii au constatat că în cazurile în care mama răspundea prompt la semnalele bebelușului și interacționa mult cu el, copiii aveau hipocampusul (parte din creier responsabilă cu reacțiile la stres și calmare) mai mic și erau mai focalizați pe explorare, în timp ce copiii ai căror părinți nu răspundeau atât de prompt la semnalele bebelușilor aveau hipocampusul mai mare, trebuiau să se calmeze singuri și erau mai focalizați pe supraviețuire decât pe explorare.
În concluzie, după numai 6 luni de viață stilul de educare și creștere afectează deja vizibil structurile creierului: cu cât părinții răspund mai prompt necesităților copilului, cu atât el se simte mai în siguranță și poate astfel explora lumea, având parte de o dezvoltare mai armonioasă și capacități crescute de învățare; în schimb, cu cât părinții au reacții mai întârziate sau absente la semnalele copiilor, aceștia se simt mai nesiguri pe mediul înconjurător și își dezvoltă creierul astfel încât să supraviețuiască, fiind mai puțin preocupați de explorarea mediului.
Concluzia generală a celor 3 studii a fost că pentru a se dezvolta cât mai armonios, copiii au nevoie de
? afecțiune,
? interacțiune,
? răspunsuri prompte din partea adulților care îi îngrijesc și
? să știe că sunt în siguranță.
Dragi părinți, nu vă faceți griji că ”răsfățați” copilul dacă îl luați în brațe ori de câte ori are nevoie, îi arătați afecțiunea voastră, interacționați cu el mult, în special, în primul an de viață. Acestea îi vor asigura dezvoltarea echilibrată și armonioasă pentru toată viața. Un copil ținut în brațe cât vrea, va deveni mult mai independent și va explora lumea pentru că se va simți în siguranță.
Dacă ți-a fost de folos acest scurt rezumat și vrei să fac și rezumatul celorlalte episoade, scrie-mi în comentarii și le voi scrie și pe următoarele pe măsură ce le urmăresc.
