Pierdem timpul

Diverse#provocarea100SethFemeie

Plimbarea

Azi am ieșit, ca aproape în fiecare zi când e soare, cu copiii în centru, după ce îi scot de la grădi. Și mereu mă întâlnesc cu destul de mulți cunoscuți pentru că Mediașul e destul de mic, iar pe zona ”mămici” stau bine 🙂

M-am întâlnit cu o cunoștință cu fiul ei, cam ca Alex la vârstă, pe bicicletă. Nu ne-am mai văzut de mult, așa că am folosit banalul și total depășitul „Ce mai faceți?”

Răspunsul ei însă mi-a rămas în minte și se pare că m-a marcat suficient încât să scriu despre el:

”Pierdem timpul! Ce să facem?”

Parcă m-au lovit cuvintele ei. De ce? Pentru că, în acest moment, timpul este cel mai prețios pentru mine. Uneori simt că aș vrea să pot împrumuta niște timp.

Sunt implicată în multe proiecte. Îmi plac toate, însă uneori simt că nu îmi ajunge timpul și asta mă stresează.

Sunt zile în care mă gândesc că mi-ar plăcea să fiu și eu o mamă ”normală” (orice ar înseamna asta – sunt sigură că sunt lucruri total diferite pentru fiecare dintre noi). Să merg la un job care să îmi placă, dar pe care să îl las în birou la ora 16 când plec după copii. Iar apoi să aloc tot timpul până la culcare copiilor și soțului meu. Cu extensie pentru soț după ce adoarme picimea 🙂

Numai că mie nu îmi iese treaba asta. Pentru că îmi place să fac, să fiu implicată, să merg, să mă dezvolt, să ajut. Cred că îmi place să fiu ocupată. De multe ori, nu simt că e neapărat cu folos. Și uneori nici măcar cu bucurie. Pentru că fiind prea multe, alerg dintr-o parte în alta și nu apuc să mă bucur de momente. Sunt încă în energia lui ”a face”. Nădăjduiesc să trec, la un moment dat, și în energia lui ”a fi” pur și simplu.

Pierdem timpul

În acestă perioadă nu îmi imaginez cum aș putea să ”pierd timpul”. Mi se pare că îl pierd făcând uneori lucruri care nu contează cu adevărat pentru tine. Că îl risipesc și, implicit, și energia mea pe aspecte prea puțin importante. Încă nu am învățat cum să nu mai fac asta. Mă străduiesc să-mi dau seama.

Când a zis ”pierdem timpul” am simțit-o așa ca o nedreptate: unii au timp de pierdut, iar eu nu știu cum să îl împart? Dar, de fapt, problema e la mine. Nu la cei care au timp de pierdut. Nici măcar nu am judecat-o. M-am gândit automat la mine. Egoist, poate. Autoreflexiv aș prefera să zic.

Iar ”ce să facem?” pentru mine a sunat ca și cum ”nu ar fi altă variantă”. Asta e tot ce avem în acest moment.

De exemplu, pentru mine să merg cu copiii cu bicicleta nu e deloc timp pierdut. Dimpotrivă, e timp în care mă încarc. Dar asta e doar perspectiva mea. Fiecare avem propria perspectivă.

Povestea pescarilor și omului de afaceri

Și mi-am adus aminte de povestea cu pescarii de pe o insulă și milionarul care vrea să îi învețe cum să facă o afacere din pescuit și să ”tragă tare” vreo 20 de ani, pentru ca, la bătrânețe, să stea pe malul apei și să pescuiască de plăcere. Ceea ce făceau deja, fără să aibă nevoie de cei 20 de ani de zbatere și de toate lucrurile pe care societatea ni le ”bagă cumva pe gât”. Ni le luăm singuri, dar contextul e de așa natură, încât încurajează dorințele ego-ului.

Pierdem timpul - pescari

Experiența Jamaica

Am fost într-un concediu în Jamaica. A fost pentru mine o experiență cu adevărat revelatoare și unică. Ceea ce m-a șocat a fost felul de-a fi și atitudinea localnicilor. După standardele noastre, ei erau săraci. Trăiau în cocioabe, nu prea aveau mașini, se îmbrăcau simplu. Dar erau fericiți. De-adevăratelea. Oamenii pe care i-am văzut cântau de dimineața până seara, în timp ce lucrau. Priveau calamitățile naturale ca pe un joc al destinului și nu ca pe tragedii. Nu erau deloc legați de lucrurile materiale. Aveau nevoie de atât de puțin! Dar erau atât de fericiți!

Noi parcă cu cât avem mai mult, cu atât suntem mai nefericiți. Acum mă simt efectiv copleșită de multitudinea de lucruri pe care le avem. Simt că îmi iau din energie. Pe lângă faptul că muncim ca disperații, pentru ce? Pentru o mașină nouă, pentru a renova casa pentru care plătim credite uriașe o viață, pentru a avea un televizor mai mare și cu conexiune la internet, pentru un telefon care e deja uzat moral înainte să îl cumpărăm. 🙁

Mă gândeam la un moment dat, la începutul călătoriei noastre în Jamaica: oamenii ăștia stau pe o mină de aur, insula e superbă și ar putea dezvolta și face foarte multe. Oare de ce nu se dezvoltă mai mult? De ce nu vine nimeni să îi ajute? Iar la final mi-am răspuns singură: nu au nevoie de tot ce avem noi, de tot stresul. Ei sunt exact ca pescarii din povestioara de mai sus.

Și care e conluzia? o să mă întrebi

Concluzia este că vreau să trăiesc în bucurie. Că nu vreau să mă mai stresez. Că nu vreau să mai alerg în o mie de părți. Să-mi risipesc energia și să nu pot să dorm noaptea. Să îmi doresc să schimb lumea, când, de fapt, tot ce vreau este să stau în curte cu copiii mei. Să mă uit la jocul lor. Să trăiesc clipa așa cum o fac ei.

Numai că încă nu am descoperit cum să fac asta. Încă simt presiunea de a aduce bani (pentru că mâncarea e pe bani, hainele, utilitățile, excursiile, ieșirile în alte localități, motorina – toate sunt pe bani). Încă simt presiunea să fac ceva cu semnificație, să las ceva în urma mea. Să mă ocup și de casă. Să fac ceea ce mi-am asumat.

Dar, în același timp, simt și nevoia de avea timpul meu cu mine. De a mă redescoperi. De a mă bucura de un anumit moment. De a face yoga. De a alerga. De a citi. De a mă plimba pe malul mării fără griji.

Se pare că va trebui să-mi găsesc singură răspunsurile și echilibrul între presiuni și nevoile mele.

Mi-ar plăcea mult să aflu cum faci tu față acestor provocări. Cum găsești echilibrul între ceea ce vrei și ceea ce simți că ”trebuie” să faci? Cum facem să nu pierdem timpul, dar nici să nu-l forțăm?

#provocarea100Seth #ziua50

Citește în continuare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.

Ina Lupu pe social media
Instagram
YouTube
Meniu