Timp de aproape 6 luni am fost în cea mai neagră și ciudată perioadă a vieții mele, de până acum.
E posibil să fi fost o depresie. Nu aș vrea să mă leg de o definiție sau o etichetă anume, dar corespund caracteristicile. Auzisem într-un podcast (acesta) pe dr. Menis Yousry zicând că sunt țări în care nu există depresie pentru că nu au un termen pentru asta. Și atunci oamenii nu analizează. Ceea ce nu înseamnă că stările respective nu există, doar că nu se creează o isterie legat de faptul că ai depresie.
Oricum, fără să am un diagnostic oficial, am fost într-o stare care m-a speriat. Și probabil și pe soțul meu, că doar lui i-am spus.
Cum s-a simțit?
Am început cu stări de tristețe. Parcă nimic nu mă mulțumea.
Nu-mi plăcea de mine. Nu reușeam să fiu prezentă. Mereu mintea mea rula gânduri. În general, gânduri negative.
Somnul s-a înrăutățit și mai tare (dacă e posibil așa ceva cu o mamă care alăptează și se trezește de câteva ori pe noapte). Diferența era că nu mai reușeam să adorm după ce îl alăptam.
Simțeam că mă târăsc de pe o zi pe alta. Făceam, pe pilot automat, ceea ce era minim – și prin casă, mâncare, sarcini la Logiscool, dar și cu copiii! și ultima parte m-a speriat! Mă ridicam din pat dimineața doar pentru că știam că ei depind de mine.
Mă simțeam sufocată de responsabilități, sarcini, copii, tot. EPUIZATĂ! COPLEȘITĂ!
Nu mai aveam răbdare cu nimeni și nimic. Și îmi tot venea în minte ”I didn t sign up for this!” (în engleză pentru că probabil așa am auzit expresia pe undeva).
Nu am mai scris articole, postări noi pe pagină, doar pe Părinți pe sârmă (și acolo din jena față de colege și cu o mică pauză). Am continuat să ascult diverse podcast-uri, să citesc articole, pentru că astea mă țineau cumva pe linia de plutire. Cărți am mai citit, dar mai puține. Nu am mai ținut cursuri, gimnastică cu graviduțe. Nici măcar consilieri în alăptare nu am prea acceptat. Și cele pe care le-am acceptat am simțit că nu am reușit mare lucru, pentru că nu aveam de unde să dau energie de împuternicire! Informațiile despre alăptare erau, dar fără energia care să le împuternicească! Și care cred că face diferența!
Pe finalul celor 6 luni am început să simt tot mai intens nevoia de a fugi departe.
Și, mi-a apărut în minte de câteva ori ideea ce bine ar fi pur și simplu să dispar, să mă dizolv și atât! Asta m-a speriat cel mai tare!
Îmi pierdusem complet bucuria de a trăi! Și ce era cel mai frustrant sau intrigant era faptul că dacă mă gândeam logic la ce am în viața mea și ce îmi lipsește, lista de recunoștințe era imensă! Adică, potrivit acelei liste (pe care o făceam mental, dar și în scris, de multe ori), ”trebuia” să fiu fericită, mulțumită, împlinită! Nu aveam de ce să mă plâng! Și totuși eu nu puteam să mă bucur de nimic! Eram mereu nemulțumită și cu sentimentul de inadecvare.
Oamenii cu care mă întâlneam și cei mai apropiați observau că ceva era diferit. Unii mă întrebau. Nu puteam nici să spun că sunt bine. Dar nici să spun tot ce simțeam. Și atunci ziceam că am niște stări mai ciudate, dar îmi vor trece! (Că am observat eu că oamenilor nu le plac negativiștii și depresivii! ) Nici măcar cu prietenele mele terapeute nu am reușit să vorbesc. M-am autoizolat cumva.
După ce am citit cartea lui Elif Shafak ”Lapte negru” am înțeles mai bine că autoizolarea asta și neputința de a cere ajutor este specifică totuși depresiei. Dar cartea am citit-o când deja eram aproape ieșită din ea!
Singurul căruia i-am spus la un moment dat, tot aproape de final, a fost soțul meu. Care nu a știut ce să facă cu informația. Mi-a aruncat o privire disperată ”Și eu ce pot să fac?”. Nu știam nici eu ce poate el să facă. Dar după ce am spus cu voce tare, parcă vraja s-a rupt. Și am început să caut ajutor și să ies din camera obscură.
Erau toate semnele și de burnout parental. Și vă recomand și live-ul cu semne și soluții din grupul Părinți pe sârmă cu Alina Ioana Pop – psihoterapeut specializat pe burnout-ul parental. E foarte posibil să fi fost ambele.
Ce am făcut să ies din depresie?
Dacă a fost depresie …
Ziceam mai sus că primul pas a fost după ce am zis cu voce tare!
Pe parcursul acestor 6 luni am mai făcut meditații și programe de curățare. Simțeam că ajută pe moment, dar apoi reveneam la starea inițială.
Acum, privind în urmă, mi se pare interesant cum eu le spun părinților la cursurile de pregătire pentru naștere și îngrijirea bebelușului: dacă observați stări ciudate, tristețe exagerată (și le enumăr mare parte din caracteristici) la mai mult de 3-4 luni după naștere, cereți ajutorul unui psiholog, pentru că poate fi depresie! Iar psihologul te poate trimite, dacă este cazul, la un psihiatru. Doar că nu mi-am urmat propriul sfat! Poate aveam nevoie să trec prin această stare ca să pot empatiza, înțelege și ajuta mai bine mamele aflate într-o astfel de situație!
Am lucrat 3 ședințe cu Martha Cinipa, consilier de parenting și mama de 3, pentru că simțeam că îmi scapă de sub control treaba cu creșterea copiilor. Și am avut multe AHA-uri. Ședințele cu Martha m-au ajutat să văd luminița.
Am avut 2 ședințe cu prietena mea terapeută, Anamaria Hanan. Și a fost mult mai bine după. Nici nu mai știu exact pe ce subiecte am lucrat, dar s-a mai risipit puțin din ceața ce era în mintea și sufletul meu.
Apoi am reușit și să discut cu prietena mea, Delia (împreună cu care am făcut programul Timp pentru mine), care trecea și ea prin propriul proces de transformare. Și am simțit că e și mai bine un pic.
Am simțit chemarea să mă înscriu în programul de echilibrare a chackrelor realizat de Ema Jurje. Un program de 7 săptămâni, câte o săptămână pentru fiecare chackră! A fost exact ce aveam nevoie în acele momente! Intenția de la începutul programului a fost claritate, iar aproape de finalul programului am început să lucrez cu Monica și să obțin exact claritatea de care aveam atâta nevoie! Am scris un pic mai jos despre ea.
Ca din senin (doar că eu nu cred în coincidențe!), a aparut o colegă de la cursurile de terapeut Theta Healing (pe primul l-am făcut cu Georgiana Spătaru, dar apoi le-am făcut pe toate 3 cu Maria Mermezan, însărcinată fiind cu Filip). Și mi-a scris că a simțit că vrea să lucreze cu mine. Nu mi-am asumat niciodată rolul acesta de terapeut. M-a surprins mesajul ei, dar am acceptat. Am avut 2 ședințe foarte puternice, vindecătoare, revelatoare care mi-au dat încrederea în mine că pot să fac asta și să-mi asum și partea de terapeut Theta Healing.
Apoi am început să lucrez tot mai mult cu alte persoane ce veneau spre mine. Și să obțină rezultate frumoase. Și fiecare ședință îmi creștea și mai mult încrederea și dorința. Am reînceput să lucrez și eu cu mine cu Theta Healing. Am realizat încă o dată că am atât de multe instrumente și totuși nu le-am folosit.
Am cerut ajutor cu sarcinile pe care le îndeplineam. L-am dus pe Filip la cineva să stea câteva ore. Și am început să am iar puțin timp pentru mine, dar și pentru ce aveam de făcut. Și acolo a început să se simtă deja diferența majoră.
L-am înțărcat apoi pe Filip. Și am simțit o eliberare incredibilă, chiar dacă nu a fost neapărat ușor procesul! Nu mi-aș fi imaginat că din cauza alăptării lui mă simțeam atât de încorsetată. Efectiv am simțit că pot din nou să respir. Poate a fost doar cireașa de pe tort.
Nici nu am mai avut nicio noapte petrecută departe de copii din 2019, dinainte de pandemie când am fost doar cu soțul meu într-un city-break, înainte să îl avem și pe Filip. Poate și asta este. Sperăm să reușim anul viitor să mergem iar doar noi doi undeva sau măcar să merg eu câteva zile într-un retreat.
Și apropo de înțărcare. Când am început să zic că l-am înțărcat pe Filip și că are aproape 1 an și 10 luni, unele persoane mă întrebau ”Dar tu, care ești consilier în alăptare, nu ești cu alăptarea până la adânci bătrâneți?” Și aș vrea să clarific și aici: Sunt pentru alăptarea atâta timp cât mama și copilul sunt confortabili cu asta! Când deja simți nu mai poți, nu mai vrei, îți vine să îl dai de pereți, nu mai e ok să continui. Da, sunt pentru înțărcare blândă, nu bruscă (atât pentru copil, cât și pentru mamă)! Dar sunt pentru înțărcare când nu mai ești confortabilă!
După ce m-am mai eliberat de sarcini și am început să nu mai fiu tot pe fugă și sub presiune, am început să lucrez pe partea de business cu Monica Ducu, coach de business. Și după prima discuție cu ea parcă totul începea să fie atât de clar despre cu ce ar trebui să reîncep activitatea. Mă ajută enorm să lucrez cu Monica. Am niște direcții clare, dar lucrez enorm și la convingerile limitative care m-au ținut de atâția ani aproape pe loc. Mai am mult de lucru, dar îmi dau voie să mă bucur de proces. Și să acționez. Că acolo eram eu blocată.
Sindromul impostorului și convingerea ”nu sunt suficient de bună/deșteaptă/ pregătită … orice” mă țin din acțiune. Perfecționismul sub care sunt ascunse toate acestea mă făcea să tot merg la cursuri, să citesc cărți, dar fără să acționez.
La dans am mers în fiecare săptămână în toată această perioadă. Și mișcare făceam cam în fiecare zi. Au fost cele care mă țineau pe linia de plutire când a fost greu tare! Le mulțumesc fetelor de la dans că au fost acolo, chiar dacă nu discutam despre cum mă simțeam, acolo le lăsam toate la ușă și doar dansam!
Am început să merg la yoga, ceea ce iar m-a echilibrat și ajutat foarte mult.
Am făcut o răceală care s-a transformat apoi într-o sinuzită care nu mai trecea, cu mucuzități interminabile și dureri de cap incredibile. Mă așteptam ca la un moment dat să se manifeste și fizic. Oricum a fost și o curățare, eliberare. Chiar dacă nu confortabilă. Pentru că mă simțeam rău am apelat la câteva ședințe de Bowen (pentru care nu avusesem timp înainte! că nu eram eu o prioritate!) și m-au ajutat mult nu doar pe partea fizică, ci și emoțională.
Și vindecarea sau eliberarea completă de starea aceea am simțit că a venit o dată cu Mirela și Romeo Botezatu. Sunt 2 terapeuți de terapii alternative ce au venit în Mediaș. Au avut fiecare câte un workshop și terapii individuale. Eu am fost la Mirela. Nu o urmărisem înainte. Nu știam absolut nimic despre ea. Doar am avut încredere în prietena care a adus-o în Mediaș, pentru că simțeam că am nevoie să fiu acolo.
Terapia a durat 30 de minute! (încă un mit spulberat în mintea mea, că nu poți să faci ceva așa profund în timp așa scurt!) Și a fost pe vindecarea copilului meu interior și a relației cu mama (legat de momentul în care s-a născut sora mea). Nu pot să descriu în cuvinte liniștea, iubirea, plinătatea pe care am simțit-o când am ieșit de acolo! Eram alt om. simțeam că sunt întreagă iar!
Evident că o singură terapie nu este de ajuns, dar a fost piesa de puzzle care a închis bucla.
Cum e acum?
După acea terapie am reînceput să trăiesc cu bucurie, cu adevărat!
Relația cu soțul meu s-a schimbat radical, în foarte bine! Am reîmpărțit sarcinile în familie și acum e mult mai echilibrată situația și mai bine pentru toată lumea!
Relația cu mine s-a îmbunătățit!
Relațiile cu copiii au intrat din nou pe un firesc.
Am reluat cursurile, consilierile în alăptare și am început ședințe individuale cu graviduțe și mămici. Cu entuziasm și pasiune! Din prea plin!
Încă nu am făcut alte ședințe cu Mirela, dar am reluat ședințele periodic cu Anamaria. Am reînceput să ascult zilnic meditații ghidate. Să-mi pun în agenda telefonului 15 minute pentru mine. Și să mi le iau. Să reiau principiile alimentare din Wildfit! Să fiu mai blândă cu mine! Să cer ajutor și să nu mai fac totul singură! Să spun NU atunci când nu pot, nu vreau, nu am energie, nu e in valorile mele.
Și sunt din nou recunoscătoare pentru tot ce sunt și am în viața mea!
Evident că mai sunt momente dificile, în care poate mă enervez sau îmi pierd răbdarea. Dar sunt doar momente. Care trec. Nu e o stare permanentă!
Ce am învățat din toată această situație?
Am învățat enorm despre mine. Dar și despre ceilalți. Sunt sigură că această experiență m-a făcut mai puternică, dar și mai capabilă să înțeleg prin ce trec mamele și chiar să le ajut.
Am învățat să cer ajutor. Dar nu cu atitudinea de victimă. Ci cu împuternicire. Din preaplin, nu din prea gol.
Am învățat să primesc!
Am învățat să spun NU altora, ca să-mi spun mie DA.
Am învățat să mă iubesc și să mă prețuiesc.
Am învățat să mă accept.
Am învățat că împreună e mai rapid și mai eficient.
Am învățat că degeaba ai foarte multe instrumente, dacă nu le folosești!
Am învățat să mă detașez de roluri, dar fără să pierd conectarea.
Și sunt sigură că lecțiile continuă.
În loc de concluzii
Nu am putut să scriu despre stările mele atunci când eram afundată în ele. Nu am putut să cer ajutor până la un moment dat. Nu știu exact cât au simțit cei din jur ce se întâmplă cu mine. Pentru că (cred eu) simulam destul de bine. Sau așa mi s-a părut.
Vezi poza de mai jos. Ce-ți exprimă? M-a surprins maxim când am văzut-o pentru că eu mă simțeam în fărâme când am făcut-o. Simțeam că nu mai am energie nici să mă târăsc. Și totuși, poza transmite cu totul altceva! Mă prefăceam sau era totuși o urmă de sclipire pe care era doar nevoie să o scot la suprafață?
Am simțit să scriu acum în ideea că ar putea ajuta pe cineva care citește și poate se găsește în vreuna dintre etapele descrise de mine. Și poate le dă o idee de unde să înceapă. Sau cum să continue. Poate doar speranța că poți să ieși de acolo. Poate să-mi scrie și să ceară ajutor! Am pus și link-uri către tot ce m-a ajutat pe mine. Vedeți ce funcționează pentru voi!
Văd foarte multe mămici extenuate. Goale de bucurie de viață și energie! Și vreau să le amintesc că atunci când ele sunt stoarse nu au de unde să le dea copiilor, partenerului, altora. Nu ai de unde! Și atunci primul pas este să îți reumpli paharul tău de energie! Și să fii prioritatea ta. Știu că ajungem mereu pe ultimul loc pe lista de ”to do”. Dar atunci nu avem de unde să dăm. Poate chiar ne îmbolnăvim și fizic.
Am făcut destul de multe pentru a-mi reveni. Nu știu ce funcționează în cazul fiecăreia. Dar, cu siguranță, e ceva acolo ce te poate scoate din starea aceea!
Acum că am scris tot, mă simt extrem de expusă, de vulnerabilă. Dar îmi asum asta! Mi-am pus sufletul și trările la vedere! Sper să fie de folos cuiva care e acolo sau a fost! Dacă ai nevoie, scrie-mi! Sunt aici! ?
