Limitări
Azi am fost la o piscină împreună cu soțul meu și cu copiii. La insistențele copiilor.
Alex nu era neapărat foarte în largul său în apă. De fapt, la început îi era destul de frică. Era foarte precaut. Dar, încet-încet, pe măsură ce petrecea mai mult timp în apă se simțea tot mai încrezător în propriile forțe. Și devenea tot mai curajos și îndrăzneț în apă.
Mă bucur pentru fiecare ”mică victorie” a lui în legătură cu frica de apă. Nici nu prea are cu cine să semene să se simtă confortabil în apă, având în vedere că nici eu nici soțul meu nu suntem mari entuziaști ai sporturilor acvative. Eventual cu bunicii ar fi putut semăna.
Oricum, ceea ce ne dorim să facem este să îl expunem cât mai mult posibil la mediul acvatic pentru a-l ajuta să treacă peste frică.
Acestea sunt limitările și auto-limitările. De multe ori, plecăm cu gândul că noi nu putem să facem ceva. Dar și de mai multe ori, auzim, atunci când suntem foarte mici, dar și după ce mai creștem, ”tu nu poți, ești mic/ă”. De ce le spunem asta copiilor? Vrem să îi protejăm? Să îi pregătim în cazul unui eșec? Sau este, de fapt, frica noastră că ar putea păți ceva încercând să facă ceva nou?
Le punem limitări fără să fim conștienți și fără să le vrem răul. Dimpotrivă, le vrem binele. Însă, le creăm limitări, neîncredere în ei și ulterioare scuze.
Sunt și părinți care nu le zic copiilor lor ”Nu poți să faci asta pentru că ești prea mic”. Foarte bine!
Conștiența
Ceea ce îmi doresc este să devenim un pic mai conștienți atunci când le vorbim copiilor noștri. Să realizăm că tot ceea ce le spunem noi, e literă de lege pentru ei. Și are consecințe pe termen lung și foarte lung.
Lasă-l să exploreze. Crează un cadru de siguranță și lasă-l să exploreze. Nu poți modifica mediul, fii lângă el și susține-l să descopere lumea din jur, rămânând în siguranță.
Și mie ca adult mi-au spus oamenii ”Nu o să poți naște așa cum vrei tu!” ”O să vezi tu!” etc. Dar eu eram deja atât de hotărâtă, încât le-am demonstrat contrariul. Nu că era ceva de demonstrat. Cumva asta m-a ambiționat, dar eu eram deja adult. Un copil ia de bune vorbele părinților și a adulților care contează în jurul lui.
Limite
Însă e necesară distincția între limitări și limite. Pentru că sunt copii crescuți fără limite, ceea ce nu îi avantajează, dimpotrivă creează monștri. Un copil care nu are limite, e precum o casă fără pereți, nu te poți simți în siguranță în ea.
Limitele sunt cadrul în care funcționăm. Cu toții avem nevoie să știm până unde putem merge. Libertatea mea încetează în momentul în care încalc libertatea altcuiva. Asta noi încă învățăm, după 30 de ani de la căderea comunismului. Au fost generații de părinți care au considerat că e necesar să își lase copiii total liberi, fără nici un fel de îngrădiri, a se citi ”limite”.
Însă s-a dovedit că nu i-a ajutat deloc pe acei copii.
E important să ne știm valorile fundamentale pe care dorim să le transmitem și copiilor noștri. Și în funcție de acestea să trasăm limitele. E vorba de limite stabilite eventual de comun acord sau măcar anunțate și stabilite cu empatie.
E stilul de parenting echilibrat, între autoritarism și permisivitate.
Mie mi-a luat o vreme până să înțeleg ce presupune să stabilești limite cu empatie. Mi-am dorit foarte mult să nu îi limitez, dar nici nu știam cum să pun limite sănătoase. Așa că Alex a fost cumva ”cobaiul” până am găsit modalitățile. Bine, că oricum, fiecare copil e diferit și ce funcționează la Alex, nu funcționează mereu la Ema. Dar măcar am primit direcția.
Metoda
Pe mine m-a ajutat foarte mult descoperirea metodei Hand in hand parenting și a cărții ”Ascultă-ți copilul!”, de Patty Wipfler și Tosha Schore. Am descoperit metoda prin colega mea, Andreea Marian, care între timp a devenit și instructor autorizat al acestei metode, aplicată și în grădinița în care sunt copiii mei.
Așadar să punem limite, cu blândețe și empatie, dar să nu le creăm limitări. Linia dintre ele e destul de fină. Dar există.
Tu cum pui limitele? I-ai creat vreodată limitări copilului tău?
#provocarea100Seth #ziua21
