Week-end-ul trecut am participat la un curs de bază de ThetaHealing cu minunata Maria Mermezan – Dăscălița de Theta. A fost mult mai mult decât un curs și o terapie de grup. A fost o întreagă experiență! O recomand cu mare mare drag!
Iar una dintre temele care mi-au apărut mie în acest week-end au fost LIMITELE.
Limitele și creșterea copiilor
Trebuie să recunosc că eu am auzit despre limite și am început să le aplic după ce s-a născut Alex. Deci în contextul creșterii copiilor. Am citit mult, am fost la seminarii, dar nu reușeam să pun în aplicare teoria, pe care aveam impresia că o înțeleg. Înțelegeam foarte bine necesitatea existenței limitelor pentru dezvoltarea armonioasă, doar că (și asta am descoperit mai târziu) limitele mele erau extrem de largi. Pentru că efectiv le putea duce.
Așa că lui Alex nu prea am reușit să îi pun limite. Și asta se cam vedea. Dar nu știam practic, în realitate, cum să schimb.
Ei bine, viața ne dă ceea ce ne dorim 🙂 Așa că, după ce am născut-o pe Ema, limitele mele s-au îngustat dintr-o dată foarte mult. Atât pentru că fizic și emoțional nu mai puteam să îi satisfac doar lui Alex nevoile, imediat ce și le manifesta. Cât și pentru că mi s-a activat rana din copilărie de după nașterea surorii mele, pe care nici nu o conștientizasem până atunci. Dar care mi-a dat ceva vreme de furcă. Dar asta e altă poveste.
Și recunosc că până la acest week-end mă gândeam la limite doar în contextul creșterii copiilor. Am învățat (eu așa zic), până la urmă, să pun limite ferme, dar cu blândețe și empatie și fără să le îngrădesc libertatea și curiozitatea (asta era una dintre fricile mele principale legat de limite).
Altfel de limite
Dar cursul de ThetaHealing m-a obligat să reconsider necesitatea și utilitatea stabilirii limitelor și în alte relații.
Din dorința de a nu deranja și supăra (pe care am dezvoltat-o în copilărie, când așteptările adulților erau să nu deranjăm sau supărăm pe cineva), mi-am călcat de multe ori pe inimă. Am făcut lucruri pe care nu mi le doream neapărat. Sau am acceptat lucruri care nu îmi făceau bine.
Am fost multă vreme fata ascultătoare, care evita conflictele. Și eram apreciată pentru cât de ”împăciuitoare” eram. Asta traducându-se, mai exact, în lăsam de la mine ca să fie bine și atunci normal că pentru celălalt era bine.
Dar eu am ajuns frustrată. Am ascuns sub preș multă furie. Nu am mai avut încredere în mine. Cedam prea ușor. Și, la un moment dat, nici nu mai știam prea bine cine sunt și ce vreau, de fapt. Mă uitam în jur, poate îmi spune cineva cine sunt și ce să fac …
Exemplu
Să vă dau un exemplu concret. Mie nu îmi place să vorbesc despre alți oameni, decât dacă e sub formă de laudă sau ca sursă de inspirație. Nu îmi place nici să ascult vorbindu-se (de rău) de alții. Simt că îmi scade instant energia și pentru asta am început să evit situațiile în care aș putea să fiu în astfel de contexte. Dar, evident, sunt și persoane pe care nu le poți evita.
Și încă mai am astfel de persoane în preajmă, care încep și îi vorbesc pe alții. Și atunci, eu încerc să schimb subiectul sau să găsesc argumente, justificări pentru persoana asupra căreia se aruncă tirada. Numai că, bineînțeles, nu prea funcționează. Și eu ajung să mă simt sleită de puteri și să îmi încalc niște principii și valori importante.
Iar la curs am înțeles că în aceste situații (și nu numai) este nevoie să pun o limită. Să spun că îmi doresc să vorbim despre altceva. Numai că mie îmi este extrem de jenă și nu vreau ca persoana respectivă să se supere pe mine. De fapt, chiar am realizat că mi-aș dori (deși știu că nu e posibil) ca nimeni vreodată să nu se supere pe mine. Să mă placă toată lumea. Numai că asta e imposibil. Și, cel mai probabil, ajungi să nu te mai placi tu deloc.
Concluzia
Am ajuns la concluzia că în orice relație avem nevoie să stabilim niște limite. Da, le stabilim cu calm, cu fermitate, dar și cu blândețe. Pentru că altfel, ajungem ”la capătul răbdării” și avem ieșiri necontrolate, care fac mult rău tuturor, iar apoi ajungem (mai ales, noi, femeile) în vinovăție. O emoție de vibrație extrem de joasă. De care nu avem deloc nevoie.
Așa că mi-am luat relațiile la ”analiză” și am început să mă gândesc unde și cum să stabilesc limitele, încât să mă simt și eu confortabil și să fie ok și pentru cealaltă parte.
Tu știi să stabilești limite în interacțiunile cu ceilalți?
