Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

Mersul de-a bușilea
Mersul de-a bușilea este, uneori, privit ca ceva negativ, în România. Sunt părinți care feresc copiii de această etapă pentru că există un mit conform căruia ”copiii care merg de-a bușilea încep să meargă în picioare singuri mai târziu”. Îmi doresc în continuare să vă prezint beneficiile dovedite prin studii…

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

În 8 decembrie se împlinesc 8 ani de când am devenit mamă și vreau să împărtășesc cu voi 8 lecții. Puteți citi povestea nașterii lui Alexandru aici.

Nici nu puteam să îmi imaginez atunci ce mult mă voi schimba eu și întregul meu univers. De atunci, viața se împarte în ”înainte de copii” (î.c.) și ”după copii”(d.c.) 😄,

Oricâte cursuri ai face, oricâte cărți ai citi, ori cu câți părinți ai vorbi, eu cred că nimic nu te poate pregăti pentru schimbările din interiorul, dar și din exteriorul tău. Părințeala și, în special, mămicia (că pe asta o cunosc mai bine 🙂 ) sunt profund transformatoare. O dată cu apariția copilului în viața ta, apare și noua ta persoană.

Și cu cât te străduiești mai mult să fie totul ca înainte, cu atât mai greu este. Atunci când accepți că e o nouă viață și te adaptezi la modificările și provocările care apar zilnic, și procesul este mai ușor. Și poate fi chiar distractiv.

Multe proaspete mămici îmi spun că nu se așteptau să fie atât de provocator. Atât de intens. Și fericirea. Și provocările. Nu se așteptau să iubească atât de mult. Să se bucure atât de mult. Să se entuziasmeze atât de tare. Dar și să fie atât de greu. Să se panicheze la orice. Să doară atât de tare să nu îl poți ajuta când îl deranjează burtica.

În acești 8 ani am crescut enorm. Am învățat foarte multe lecții. Și mai am foarte multe de învățat. Azi vreau să împărtășesc cu voi 8 dintre aceste lecții.

1. Un adult învață mai mult de la copii, decât copiii de la adult (dacă își dă voie să accepte acest lucru).

Ce vreau să spun este că eu am crescut cu ideea că un copil este o carte cu foi albe, în care scriem noi, adulții. Mai întâi părinții, eventual bunicii și alte persoane apropiate, apoi educatoarele, învățătoarele etc.

Dar am înteles, după ce l-am născut pe Alex, că mintea lor vine ”pre-cablată” și, în același timp, absoarbe ca un burete în primii ani tot din mediul înconjurător. Mult mai mult decât am vrea sau sunt noi conștienți. Și, în plus, fiecare copil este unic. Și are o personalitate proprie. Nu e un mic roboțel pe care îl programăm noi să facă ce vrem noi.

Iar faptul că sunt, la început, doar parțial influențați de cultura, societate și tot ceea ce ne ”ține” pe noi, toate convingerile limitative, toate fricile inoculate în timp, îi face extrem de curioși, entuziaști, bucuroși.

Putem învăța de la ei:

  • bucuria,
  • prezența (trăitul în prezent: AICI și ACUM),
  • iubirea necondiționată,
  • curiozitatea,
  • sinceritatea,
  • toleranța,
  • nediscriminarea,
  • învățarea prin joc și joacă,
  • ușurința,
  • pasiunea,
  • concentrarea
  • și încă multe multe altele.

2. A fi părinte înseamnă a te adapta în fiecare zi.

Pe când ai impresia că te-ai prins cu ce se mănâncă, se schimbă iar ceva.

La început, asta poate fi una dintre cele mai dificile părți ale creșterii copiilor. Nu știi ce să îi faci. Ce vrea. Ce îi place. Apoi, încet-încet te acomodezi, înveți ce îi place și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Pentru ca, în scurt timp, el să evolueze și să schimbe iar totul. Fiecare vârstă vine cu propriile provocări. Nu apuci să te plictisești. Nici să stai într-o zonă de ”călduț”. În viața cu copii singura constantă e ”schimbarea” 🙂

Nu e prea încurajator, știu. Dar e adevărat. Și cu cât acceptăm mai repede, cu atât ne e mai ușor să ne adaptăm.

Eu cred că super-puterea părinților este capacitatea de adaptare rapidă.

3. În primii 7 ani de viață, copiii preiau foarte mult din stările adulților care sunt în preajma lor.

Asta sună destul de greu. E o responsabilitate. Dar e vorba doar de faptul că noi suntem responsabili de propriile noastre stări. Și avem puterea să decidem cum ne simțim. Indiferent de circumstanțe. Atunci când suntem conștienți că ei preiau (involuntar) stările noastre, putem fi mai vigilenți, iar atunci când observăm stări mai puțin plăcute să le trăim conștient, iar apoi să le eliberăm (fie prin râs, plâns, mișcare sau orice altceva ne ajută pe noi).

Observ cel mai bine această parte la proaspeții părinți care sunt agitați, transmițându-le agitația și bebelușilor. E firesc să fie agitați. Nu o spun ca și cum ar fi ceva anormal. Dar e important atunci când unul dintre părinți e mai agitat (de multe ori e mama, pentru că ea e toată ziua cu copilul), celălalt, dacă e mai liniștit să ia bebelușul și să îi dea ocazia primului să relaxeze puțin.

Văd mereu la mine și la copii asta. Și îmi vine să zic ”Tocmai azi când am o zi plină/grea, sunteți și voi agitați”. Iar ei ar putea să îmi răspundă: ”Suntem agitați pentru că ești tu” 🙂

Vreau să mai scriu o dată: NU ESTE DESPRE CINE E DE VINĂ! Este despre a conștientiza și a alege altceva.

4. Un părinte fericit e mai important decât toate jucăriile sau orice alte eforturi se mai gândesc părinții să facă.

Am convingerea că părinții fac ce știu și pot mai bine. Doar că ceea ce știu și pot într-un anumit moment e limitat. Și asta e firesc! DAcă suntem dispuși să învățăm și să lucrăm cu noi, putem să creștem și să știm și putem mai mult.

De multe ori, nu mai știm ce să le facem, ce să le dăm ca să le fie bine.

Din experiența mea de până acum (asta se poate schimba în timp) unii părinți se străduiesc foarte mult să le ofere tot ce pot copiilor. Asta, de multe ori, sacrificându-se. Dar sacrificiul nu este necesar. Pentru că duce la frustrare. La epuizare. La a da dintr-o găletușă goală. La a da din tine. Nu funcționează pe termen lung. Și ajungi să nu mai ai răbdare. Să te enervezi din nimicuri. Să te simți nedreptățită, neînțeleasă, neapreciată pentru tot ceea ce faci.

Cum ar fi să ai grijă și de tine? Să fii fericită și împlinită? Și din acea energie să fii acolo pentru copilul tău. Nu are nevoie ca tu să nu mai ai nicio activitate care să-ți facă plăcere pentru a fi non-stop cu el sau a-i călca toate rufele. Nu are nevoie ca tu să nu-ți faci timp să te duci la controlul anual, pentru că tu nu contezi. Dacă te îmbolnăvești cine are grijă de tine și de copil/copii? Nu are nevoie să mănânci resturile ce le rămân lor în farfurie (mamele știu despre ce vorbesc).

Copilul tău are nevoie de o mamă și de un tată fericiți. Pentru că atunci când suntem bine cu noi înșine, dăruim cu drag și cu entuziasm timpul și prezența noastră. Cu siguranță, copilul va aprecia mai mult că stai o jumătate de oră pe covor cu el/ea și vă jucați sau citiți sau orice vă face plăcere, decât că ai făcut 4 feluri de mâncare sau că ai făcut casa lună.

Gândește-te așa:

Peste ani ce vrei să-și amintească ai tăi copii despre tine? despre voi? despre relația voastră?

Ce exemplu vrei să îi dai fiicei sau fiului tău?

Pe mine aceste întrebări m-au făcut să-mi revizuiesc prioritățile și ”bătăliile” 🙂

5. Fiecare copil e unic.

Are nevoi unice. Are comportamente unice. Reacționează diferit la aceleași evenimente. Comparațiile nu doar că nu-i ajută cu nimic, dimpotrivă le afectează stima de sine și îi determină să se compare mereu. Eu sunt o persoană ce mă compar mereu. Cu cei mai buni din fiecare domeniu. Adică e misiune imposibilă pentru mine să fiu vreodată mulțumită de mine.

E important să înțelegem că fiecare om (și, implicit, copil) e în felul său. Și asta e bine. Nu e nevoie să fim toți la fel. Nu e nevoie să trecem prin șablon cu toții.

Dacă ai mai mulți copii ai tendința să compari. Dar realizezi repede cât sunt de diferiți și că ce a funcționat la unul, ai șanse mari să nu funcționeze și la celălalt/ceilalți. Se dezvoltă în ritmuri diferite (fizic, cognitiv, emoțional). Au personalități diferite. Au preocupări și talente diferite. Să observăm și să ne bucurăm pentru aceste specificități.

Nu mai comparați copiii între ei! Nu mai comparați oamenii, în general! Nu vă mai comparați voi! Mai ales, cu perfecțiunea din social media! E doar o mică parte din viața unor oameni. În nicio familie nu e mereu doar roz bonbon cu picățele! Fiecare are propriile provocări. Chiar dacă nu se văd neapărat.

6.  Copiii sunt oglinzile noastre cele mai fidele.

Nu doar copiii, ci toți oamenii cu care intrăm în contact și, în special, cei apropiați cu care interacționăm mai mult și mai profund. Cei din jur doar ne arată ce ne place sau ne deranjează la noi. Nu am putea să vedem în ceilalți ceva ce noi nu avem. Cum am putea recunoaște perseverenta cuiva dacă noi nu am trăit-o niciodată? Da, e posibil ca noi să nu manifestăm mereu această calitate și de aceea să o admirăm și recunoaștem la altcineva. Dar, cu siguranță, măcar din când în când am trăit-o și noi.

Dar este la fel de valabil și pentru comportamente care nu ne plac. De exemplu, când copiii sunt mârâiți, nu le convine nimic, își găsesc mereu din ce să plângă am învățat să mă uit și la mine. Îmi vine mie să fac asta? E ceva care mă deranjează? Da, le creez spațiul în care să refuleze sau doar să stea în brațe (dacă asta au nevoie), dar, în același timp, devin conștientă și de propriile mele trăiri.

Când am realizat că nu pot da ”vina” pe nimeni pentru stările și trăirile mele, a fost interesant. Chiar nasol pe alocuri. Adică nu e soțul responsabil? Nu sunt copiii ăștia mârâiți de vină că eu sunt acum nervoasă?

Nu! Și e greu la început să accepți asta. PEntru că noi nu suntem învățați să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre vieți. Încă de mici suntem învățați că masa e ”de vină” că ne-am lovit. Hai să lovim masa că ai dat cu capul de ea! Vă sună cunoscut? Ce e asta dacă nu tocmai pasarea responsabilității? Și atunci de ce ne așteptăm ca adulții să fie respnsabili de propriile vieți? De unde să fie? Doar dacă s-au trezit și au început să lucreze cu ei. Ceea ce, din fericire, fac tot mai mulți adulți.

7. Copiii trăiesc în prezent.

Copiii mici nu se gândesc la ce a fost ieri sau ce vor face mâine. Ei explorează și trăiesc la maxim fiecare clipă.

Am încercat să îi explic Emei (5 ani) cum și pe ea o țineam mult în brațe când era bebeluș (cum îl țin acum pe Filip și ea îmi reproșează). Și mi-a spus ”Mami, dar nu mă interesează cum a fost atunci! Eu îți zic de ACUM! Pe mine mă interesează ce se întămplă ACUM! Și acum, tu îl ții mai mult pe Filip în brațe decât pe mine!”

Și avea dreptate! Nu am putut să o contrazic. Doar să accept și să mă străduiesc să le acord și lor cât mai multă atenție și, mai ales, prezență.

Pentru noi, adulții cărora ne fuge mereu mintea ba înainte, ba înapoi, nu e deloc ușor să trăim clipa. Eu învăț intensiv asta. Și îmi iese tot mai mult. Deci sunt pe drumul cel bun.

8. Creșterea copiilor este cea mai bună cale să ne vindecăm și să evoluăm, dar noi nu ne împlinim prin ei.

Am înțeles destul de repede că, o dată cu maternitatea, au venit și foarte multe oportunități să vindec mici sau mari aspecte din viața mea. Acolo unde doare, unde îți apasă copiii butoanele, unde te scot din sărite, unde exagerezi, acolo e de vindecat. Și fiecare vindecare vine și cu evoluție. Cu creștere.

Și totuși, e foarte important să înțelegem că ei sunt ființe distincte de noi. Nu sunt prelungirea noastră. Nu sunt oportunitea de a ne împlini visurile prin ei. Ne dorim ce e mai bun pentru ei, dar rareori se întâmplă că acest ”ce e mai bun” să fie exact ceea ce ne-am fi dorit pentru noi. Mai bine să îi susținem în ceea ce își doresc ei! Și să ne împlinim propriile noastre visuri! Niciodată nu e prea târziu pentru nimic!

A ieșit mai lung decât mă așteptam articolul! Aștept cu drag împărtășirile voastre. Cum ați perceput voi lecțiile acestea sau poate altele învățate în viața de părinte?

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

Mersul de-a bușilea este, uneori, privit ca ceva negativ, în România. Sunt părinți care feresc copiii de această etapă pentru că există un mit conform căruia ”copiii care merg de-a bușilea încep să meargă în picioare singuri mai târziu”.

Îmi doresc în continuare să vă prezint beneficiile dovedite prin studii ale acestei etape firești din dezvoltarea bebelușilor.

Când ar trebui să înceapă mersul de-a bușilea?

Răspunsul la această întrebare, cam ca și restul întrebărilor referitoare la copii, este enervantul (pentru părinții care au nevoie de informații concrete și clare): DEPINDE. 🙂

Fiecare bebeluș este unic și are un ritm propriu de evoluție, atât în ceea ce privește aspectele ce țin de partea fizică, cât și cele ce țin emoțional, mental sau psihologic.

Majoritea încep undeva pe la 8 luni, dar sunt și copii care merg de-a bușilea de la 5 luni, 11 luni sau niciodată.

Eu am 3 copii și fiecare a fost foarte diferit ca dezvoltare: Alex a început să meargă de-a bușilea abia pe la 11 luni, Ema a mers încă de la 6 luni, iar Filip are acum 11 luni și are un stil interesant de a se deplasa pe fund, impingându-se în mâini, dar nu stă sau merge de-a bușilea încă.

Așadar, poate să înceapă să meargă devreme în patrupedie (de-a bușilea), mai târziu sau unii copii, într-adevăr, nu trec niciodată prin aceeastă etapă, în mod natural, fără să se intervină în proces.

Tipuri de deplasare

Experții au observat 25 de combinații unice ale părților corpului pe care bebelușii le fac pentru a se deplasa. Principalele 2 tipuri de mers de-a bușilea sunt târârea pe burtă și mersul încrucișat pe mâini și genunchi.

Mai jos aveți câteva exemple:

Tipuri de deplasare la bebeluși Sursa imaginii: https://www.verywellfamily.com/at-what-age-will-your-baby-start-to-crawl-5085117

 

Târârea pe burtă

Cam jumătate din bebeluși încep cu acest tip de deplasare. De obicei, aceștia încep mai devreme decât ceilalțti, întrucât târârea pe burtă necesită mai puțin echilibru și putere.

Uneori, bebelușii folosesc acest tip de deplasare până când încep să meargă în picioare. Alteori trec la mersul încrucișat: mână picior opus, pe palme și genunchi.

Mersul de-a bușilea

Acest tip de deplare presupune o bună și foarte bună coordonare a membrelor opuse (mână-picior opus). Bebelușul alternează brațele și picioarele, ceea ce înseamnă că brațul de pe o parte va ajunge pe podea în același timp cu piciorul de pe partea opusă.

Mersul de-a bușilea este vital în dezvoltarea unei părți importante a creierului: corpul calos.

Dezvoltarea creierului

Corpul calos este o bandă groasă de fibre nervoase care împarte lobii cortexului cerebral în emisfere stânga și dreaptă. Conectează părțile stângi și drepte ale creierului, permițând comunicare între emisfere. Corpul calos transferă informții motorii, senzoriale și cognitive între emisferele creierului.

Corpul calos - Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Corpul calos – Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Mersul de-a bușilea stimulează corpul calos să se dezvolte într-un mod echilibrat, permițând emisferelor cerebrale să comunice.

Mișcarea încrucișată lateral a copilului stimulează ambele părți ale corpului în mod egal și implică o coordonare a mișcărilor ochilor, urechilor, mâinilor, picioarelor și principalilor mușchi. Acest aspect conduce la dezvoltarea funcției cognitive, rezolvării de probleme și ușurință în învățare.

Mersul de-a bușilea ajută la formarea prizei șoldurilor

Acest tip de deplasare este și o etapă importantă în dezvoltarea fiziologică a mersului. Acțiunea mușchilor din timpul mersului în patrupedie le permite șoldurilor să se dezvolte optim, deplasându-se înainte și înapoi. Pe măsură ce bebelușul este tot mai puternic acest se poziționează astfel încât să-și poată ridica trupul și să își găsească echilibrul perfect pentru mers.

Dezvoltă armonios linia mediană a corpului

În mersul de-a bușilea copilul reușește să-și miște un membru al corpului de pe o parte pe cealaltă, de exemplu: să atingă cu brațul drept umărul stâng. Acest tip de mișcare dezvoltă vederea, auzul, învățarea și integrarea reflexelor.

Alte beneficii:

  • dezvoltă mușchii inferiori ai spatelui, în pregătire pentru poziția verticală;
  • pregătește gleznele pentru flexia utilizată la mers;
  • exersează rotații ale coloanei;
  • întărește coordonarea mână-ochi.

De ce unii bebeluși nu merg de-a bușilea?

Uneori, acest lucru se întâmplă întrucât sunt puși în diferite dispozitive (rotobil, jumper etc), duși de mâini mai repede decât ar fi ei pregătiți sau ar face-o singuri.

De aceea, e important să îi lăsăm în ritmul lor, să le asigurăm suficient timp pe podea încât să poată exersa, să nu îi forțăm prin folosirea diverselor ”ajutoare”.

Cum putem să îi ajutăm să meargă de-a bușilea?

Puteți încerca următoarele sugestii. Vedeți ce funcționează pentru voi:

  • oferiți-i bebelușului cât mai mult timp pe podea. Explorarea și curiozitatea înăscute îl va ajuta să încerce mișcări noi.
  • Permiteți-i să descopere singur statul în fund și în picioare. Astfel își va dezvolta puterea și coordonarea necesare mersului de-a bușilea.
  • Reduceți la minim susținerea lui în picioare (dusul de mâini) sau punerea în dispozitive pentru deplasare pentru a evita tensiunile musculare, care fac mai dificil mersul în patrupedie.
  • Evitați trendurile care spun că mersul în patru labe nu este important.

Știința a arătat deja de ceva vreme că această etapă este importantă în dezvoltarea lor. Există totuși și bebeluși care sar peste această etapă, așadar, dacă al vostru nu a mers de-a bușilea, nu vă faceți griji! 

Permiteți-i copilului să meargă de-a bușilea atât cât vrea și are nevoie, iar atunci când va merge singur va beneficia de toate avantajele dezvoltării corespunzătoare a corpului și creierului.

 

Cum a fost la voi cu mersul de-a bușilea?

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

0
În continuarea articolului despre sexualitate după naștere și alăptare, scriu azi despre metode contraceptive și alăptare. E important de subliniat…
8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

8 lectii

8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea (”în patru labe”) și importanța sa în dezvoltarea bebelușului

metode contraceptive

Metode contraceptive și alăptarea

sexualitatea si alaptarea

Sexualitatea după naștere și alăptarea

relactarea

Relactarea și lactația indusă

Riscurile nealăptării

Cum slăbesc după naștere (mai ales dacă alăptez)?

inspiratia

Inspirația de duminica – 1

Bedsharing – Reguli de siguranță când dormim în același pat cu bebelușul

Filip naștere

Sarcină și naștere în pandemie: Povestea nașterii lui Filip – Acasă de Crăciun

În 8 decembrie se împlinesc 8 ani de când am devenit mamă și vreau să împărtășesc cu voi 8 lecții. Puteți citi povestea nașterii lui Alexandru aici.

Nici nu puteam să îmi imaginez atunci ce mult mă voi schimba eu și întregul meu univers. De atunci, viața se împarte în ”înainte de copii” (î.c.) și ”după copii”(d.c.) 😄,

Oricâte cursuri ai face, oricâte cărți ai citi, ori cu câți părinți ai vorbi, eu cred că nimic nu te poate pregăti pentru schimbările din interiorul, dar și din exteriorul tău. Părințeala și, în special, mămicia (că pe asta o cunosc mai bine 🙂 ) sunt profund transformatoare. O dată cu apariția copilului în viața ta, apare și noua ta persoană.

Și cu cât te străduiești mai mult să fie totul ca înainte, cu atât mai greu este. Atunci când accepți că e o nouă viață și te adaptezi la modificările și provocările care apar zilnic, și procesul este mai ușor. Și poate fi chiar distractiv.

Multe proaspete mămici îmi spun că nu se așteptau să fie atât de provocator. Atât de intens. Și fericirea. Și provocările. Nu se așteptau să iubească atât de mult. Să se bucure atât de mult. Să se entuziasmeze atât de tare. Dar și să fie atât de greu. Să se panicheze la orice. Să doară atât de tare să nu îl poți ajuta când îl deranjează burtica.

În acești 8 ani am crescut enorm. Am învățat foarte multe lecții. Și mai am foarte multe de învățat. Azi vreau să împărtășesc cu voi 8 dintre aceste lecții.

1. Un adult învață mai mult de la copii, decât copiii de la adult (dacă își dă voie să accepte acest lucru).

Ce vreau să spun este că eu am crescut cu ideea că un copil este o carte cu foi albe, în care scriem noi, adulții. Mai întâi părinții, eventual bunicii și alte persoane apropiate, apoi educatoarele, învățătoarele etc.

Dar am înteles, după ce l-am născut pe Alex, că mintea lor vine ”pre-cablată” și, în același timp, absoarbe ca un burete în primii ani tot din mediul înconjurător. Mult mai mult decât am vrea sau sunt noi conștienți. Și, în plus, fiecare copil este unic. Și are o personalitate proprie. Nu e un mic roboțel pe care îl programăm noi să facă ce vrem noi.

Iar faptul că sunt, la început, doar parțial influențați de cultura, societate și tot ceea ce ne ”ține” pe noi, toate convingerile limitative, toate fricile inoculate în timp, îi face extrem de curioși, entuziaști, bucuroși.

Putem învăța de la ei:

  • bucuria,
  • prezența (trăitul în prezent: AICI și ACUM),
  • iubirea necondiționată,
  • curiozitatea,
  • sinceritatea,
  • toleranța,
  • nediscriminarea,
  • învățarea prin joc și joacă,
  • ușurința,
  • pasiunea,
  • concentrarea
  • și încă multe multe altele.

2. A fi părinte înseamnă a te adapta în fiecare zi.

Pe când ai impresia că te-ai prins cu ce se mănâncă, se schimbă iar ceva.

La început, asta poate fi una dintre cele mai dificile părți ale creșterii copiilor. Nu știi ce să îi faci. Ce vrea. Ce îi place. Apoi, încet-încet te acomodezi, înveți ce îi place și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Pentru ca, în scurt timp, el să evolueze și să schimbe iar totul. Fiecare vârstă vine cu propriile provocări. Nu apuci să te plictisești. Nici să stai într-o zonă de ”călduț”. În viața cu copii singura constantă e ”schimbarea” 🙂

Nu e prea încurajator, știu. Dar e adevărat. Și cu cât acceptăm mai repede, cu atât ne e mai ușor să ne adaptăm.

Eu cred că super-puterea părinților este capacitatea de adaptare rapidă.

3. În primii 7 ani de viață, copiii preiau foarte mult din stările adulților care sunt în preajma lor.

Asta sună destul de greu. E o responsabilitate. Dar e vorba doar de faptul că noi suntem responsabili de propriile noastre stări. Și avem puterea să decidem cum ne simțim. Indiferent de circumstanțe. Atunci când suntem conștienți că ei preiau (involuntar) stările noastre, putem fi mai vigilenți, iar atunci când observăm stări mai puțin plăcute să le trăim conștient, iar apoi să le eliberăm (fie prin râs, plâns, mișcare sau orice altceva ne ajută pe noi).

Observ cel mai bine această parte la proaspeții părinți care sunt agitați, transmițându-le agitația și bebelușilor. E firesc să fie agitați. Nu o spun ca și cum ar fi ceva anormal. Dar e important atunci când unul dintre părinți e mai agitat (de multe ori e mama, pentru că ea e toată ziua cu copilul), celălalt, dacă e mai liniștit să ia bebelușul și să îi dea ocazia primului să relaxeze puțin.

Văd mereu la mine și la copii asta. Și îmi vine să zic ”Tocmai azi când am o zi plină/grea, sunteți și voi agitați”. Iar ei ar putea să îmi răspundă: ”Suntem agitați pentru că ești tu” 🙂

Vreau să mai scriu o dată: NU ESTE DESPRE CINE E DE VINĂ! Este despre a conștientiza și a alege altceva.

4. Un părinte fericit e mai important decât toate jucăriile sau orice alte eforturi se mai gândesc părinții să facă.

Am convingerea că părinții fac ce știu și pot mai bine. Doar că ceea ce știu și pot într-un anumit moment e limitat. Și asta e firesc! DAcă suntem dispuși să învățăm și să lucrăm cu noi, putem să creștem și să știm și putem mai mult.

De multe ori, nu mai știm ce să le facem, ce să le dăm ca să le fie bine.

Din experiența mea de până acum (asta se poate schimba în timp) unii părinți se străduiesc foarte mult să le ofere tot ce pot copiilor. Asta, de multe ori, sacrificându-se. Dar sacrificiul nu este necesar. Pentru că duce la frustrare. La epuizare. La a da dintr-o găletușă goală. La a da din tine. Nu funcționează pe termen lung. Și ajungi să nu mai ai răbdare. Să te enervezi din nimicuri. Să te simți nedreptățită, neînțeleasă, neapreciată pentru tot ceea ce faci.

Cum ar fi să ai grijă și de tine? Să fii fericită și împlinită? Și din acea energie să fii acolo pentru copilul tău. Nu are nevoie ca tu să nu mai ai nicio activitate care să-ți facă plăcere pentru a fi non-stop cu el sau a-i călca toate rufele. Nu are nevoie ca tu să nu-ți faci timp să te duci la controlul anual, pentru că tu nu contezi. Dacă te îmbolnăvești cine are grijă de tine și de copil/copii? Nu are nevoie să mănânci resturile ce le rămân lor în farfurie (mamele știu despre ce vorbesc).

Copilul tău are nevoie de o mamă și de un tată fericiți. Pentru că atunci când suntem bine cu noi înșine, dăruim cu drag și cu entuziasm timpul și prezența noastră. Cu siguranță, copilul va aprecia mai mult că stai o jumătate de oră pe covor cu el/ea și vă jucați sau citiți sau orice vă face plăcere, decât că ai făcut 4 feluri de mâncare sau că ai făcut casa lună.

Gândește-te așa:

Peste ani ce vrei să-și amintească ai tăi copii despre tine? despre voi? despre relația voastră?

Ce exemplu vrei să îi dai fiicei sau fiului tău?

Pe mine aceste întrebări m-au făcut să-mi revizuiesc prioritățile și ”bătăliile” 🙂

5. Fiecare copil e unic.

Are nevoi unice. Are comportamente unice. Reacționează diferit la aceleași evenimente. Comparațiile nu doar că nu-i ajută cu nimic, dimpotrivă le afectează stima de sine și îi determină să se compare mereu. Eu sunt o persoană ce mă compar mereu. Cu cei mai buni din fiecare domeniu. Adică e misiune imposibilă pentru mine să fiu vreodată mulțumită de mine.

E important să înțelegem că fiecare om (și, implicit, copil) e în felul său. Și asta e bine. Nu e nevoie să fim toți la fel. Nu e nevoie să trecem prin șablon cu toții.

Dacă ai mai mulți copii ai tendința să compari. Dar realizezi repede cât sunt de diferiți și că ce a funcționat la unul, ai șanse mari să nu funcționeze și la celălalt/ceilalți. Se dezvoltă în ritmuri diferite (fizic, cognitiv, emoțional). Au personalități diferite. Au preocupări și talente diferite. Să observăm și să ne bucurăm pentru aceste specificități.

Nu mai comparați copiii între ei! Nu mai comparați oamenii, în general! Nu vă mai comparați voi! Mai ales, cu perfecțiunea din social media! E doar o mică parte din viața unor oameni. În nicio familie nu e mereu doar roz bonbon cu picățele! Fiecare are propriile provocări. Chiar dacă nu se văd neapărat.

6.  Copiii sunt oglinzile noastre cele mai fidele.

Nu doar copiii, ci toți oamenii cu care intrăm în contact și, în special, cei apropiați cu care interacționăm mai mult și mai profund. Cei din jur doar ne arată ce ne place sau ne deranjează la noi. Nu am putea să vedem în ceilalți ceva ce noi nu avem. Cum am putea recunoaște perseverenta cuiva dacă noi nu am trăit-o niciodată? Da, e posibil ca noi să nu manifestăm mereu această calitate și de aceea să o admirăm și recunoaștem la altcineva. Dar, cu siguranță, măcar din când în când am trăit-o și noi.

Dar este la fel de valabil și pentru comportamente care nu ne plac. De exemplu, când copiii sunt mârâiți, nu le convine nimic, își găsesc mereu din ce să plângă am învățat să mă uit și la mine. Îmi vine mie să fac asta? E ceva care mă deranjează? Da, le creez spațiul în care să refuleze sau doar să stea în brațe (dacă asta au nevoie), dar, în același timp, devin conștientă și de propriile mele trăiri.

Când am realizat că nu pot da ”vina” pe nimeni pentru stările și trăirile mele, a fost interesant. Chiar nasol pe alocuri. Adică nu e soțul responsabil? Nu sunt copiii ăștia mârâiți de vină că eu sunt acum nervoasă?

Nu! Și e greu la început să accepți asta. PEntru că noi nu suntem învățați să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre vieți. Încă de mici suntem învățați că masa e ”de vină” că ne-am lovit. Hai să lovim masa că ai dat cu capul de ea! Vă sună cunoscut? Ce e asta dacă nu tocmai pasarea responsabilității? Și atunci de ce ne așteptăm ca adulții să fie respnsabili de propriile vieți? De unde să fie? Doar dacă s-au trezit și au început să lucreze cu ei. Ceea ce, din fericire, fac tot mai mulți adulți.

7. Copiii trăiesc în prezent.

Copiii mici nu se gândesc la ce a fost ieri sau ce vor face mâine. Ei explorează și trăiesc la maxim fiecare clipă.

Am încercat să îi explic Emei (5 ani) cum și pe ea o țineam mult în brațe când era bebeluș (cum îl țin acum pe Filip și ea îmi reproșează). Și mi-a spus ”Mami, dar nu mă interesează cum a fost atunci! Eu îți zic de ACUM! Pe mine mă interesează ce se întămplă ACUM! Și acum, tu îl ții mai mult pe Filip în brațe decât pe mine!”

Și avea dreptate! Nu am putut să o contrazic. Doar să accept și să mă străduiesc să le acord și lor cât mai multă atenție și, mai ales, prezență.

Pentru noi, adulții cărora ne fuge mereu mintea ba înainte, ba înapoi, nu e deloc ușor să trăim clipa. Eu învăț intensiv asta. Și îmi iese tot mai mult. Deci sunt pe drumul cel bun.

8. Creșterea copiilor este cea mai bună cale să ne vindecăm și să evoluăm, dar noi nu ne împlinim prin ei.

Am înțeles destul de repede că, o dată cu maternitatea, au venit și foarte multe oportunități să vindec mici sau mari aspecte din viața mea. Acolo unde doare, unde îți apasă copiii butoanele, unde te scot din sărite, unde exagerezi, acolo e de vindecat. Și fiecare vindecare vine și cu evoluție. Cu creștere.

Și totuși, e foarte important să înțelegem că ei sunt ființe distincte de noi. Nu sunt prelungirea noastră. Nu sunt oportunitea de a ne împlini visurile prin ei. Ne dorim ce e mai bun pentru ei, dar rareori se întâmplă că acest ”ce e mai bun” să fie exact ceea ce ne-am fi dorit pentru noi. Mai bine să îi susținem în ceea ce își doresc ei! Și să ne împlinim propriile noastre visuri! Niciodată nu e prea târziu pentru nimic!

A ieșit mai lung decât mă așteptam articolul! Aștept cu drag împărtășirile voastre. Cum ați perceput voi lecțiile acestea sau poate altele învățate în viața de părinte?

8 lectii

Mersul de-a bușilea este, uneori, privit ca ceva negativ, în România. Sunt părinți care feresc copiii de această etapă pentru că există un mit conform căruia ”copiii care merg de-a bușilea încep să meargă în picioare singuri mai târziu”.

Îmi doresc în continuare să vă prezint beneficiile dovedite prin studii ale acestei etape firești din dezvoltarea bebelușilor.

Când ar trebui să înceapă mersul de-a bușilea?

Răspunsul la această întrebare, cam ca și restul întrebărilor referitoare la copii, este enervantul (pentru părinții care au nevoie de informații concrete și clare): DEPINDE. 🙂

Fiecare bebeluș este unic și are un ritm propriu de evoluție, atât în ceea ce privește aspectele ce țin de partea fizică, cât și cele ce țin emoțional, mental sau psihologic.

Majoritea încep undeva pe la 8 luni, dar sunt și copii care merg de-a bușilea de la 5 luni, 11 luni sau niciodată.

Eu am 3 copii și fiecare a fost foarte diferit ca dezvoltare: Alex a început să meargă de-a bușilea abia pe la 11 luni, Ema a mers încă de la 6 luni, iar Filip are acum 11 luni și are un stil interesant de a se deplasa pe fund, impingându-se în mâini, dar nu stă sau merge de-a bușilea încă.

Așadar, poate să înceapă să meargă devreme în patrupedie (de-a bușilea), mai târziu sau unii copii, într-adevăr, nu trec niciodată prin aceeastă etapă, în mod natural, fără să se intervină în proces.

Tipuri de deplasare

Experții au observat 25 de combinații unice ale părților corpului pe care bebelușii le fac pentru a se deplasa. Principalele 2 tipuri de mers de-a bușilea sunt târârea pe burtă și mersul încrucișat pe mâini și genunchi.

Mai jos aveți câteva exemple:

Tipuri de deplasare la bebeluși Sursa imaginii: https://www.verywellfamily.com/at-what-age-will-your-baby-start-to-crawl-5085117

 

Târârea pe burtă

Cam jumătate din bebeluși încep cu acest tip de deplasare. De obicei, aceștia încep mai devreme decât ceilalțti, întrucât târârea pe burtă necesită mai puțin echilibru și putere.

Uneori, bebelușii folosesc acest tip de deplasare până când încep să meargă în picioare. Alteori trec la mersul încrucișat: mână picior opus, pe palme și genunchi.

Mersul de-a bușilea

Acest tip de deplare presupune o bună și foarte bună coordonare a membrelor opuse (mână-picior opus). Bebelușul alternează brațele și picioarele, ceea ce înseamnă că brațul de pe o parte va ajunge pe podea în același timp cu piciorul de pe partea opusă.

Mersul de-a bușilea este vital în dezvoltarea unei părți importante a creierului: corpul calos.

Dezvoltarea creierului

Corpul calos este o bandă groasă de fibre nervoase care împarte lobii cortexului cerebral în emisfere stânga și dreaptă. Conectează părțile stângi și drepte ale creierului, permițând comunicare între emisfere. Corpul calos transferă informții motorii, senzoriale și cognitive între emisferele creierului.

Corpul calos - Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Corpul calos – Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Mersul de-a bușilea stimulează corpul calos să se dezvolte într-un mod echilibrat, permițând emisferelor cerebrale să comunice.

Mișcarea încrucișată lateral a copilului stimulează ambele părți ale corpului în mod egal și implică o coordonare a mișcărilor ochilor, urechilor, mâinilor, picioarelor și principalilor mușchi. Acest aspect conduce la dezvoltarea funcției cognitive, rezolvării de probleme și ușurință în învățare.

Mersul de-a bușilea ajută la formarea prizei șoldurilor

Acest tip de deplasare este și o etapă importantă în dezvoltarea fiziologică a mersului. Acțiunea mușchilor din timpul mersului în patrupedie le permite șoldurilor să se dezvolte optim, deplasându-se înainte și înapoi. Pe măsură ce bebelușul este tot mai puternic acest se poziționează astfel încât să-și poată ridica trupul și să își găsească echilibrul perfect pentru mers.

Dezvoltă armonios linia mediană a corpului

În mersul de-a bușilea copilul reușește să-și miște un membru al corpului de pe o parte pe cealaltă, de exemplu: să atingă cu brațul drept umărul stâng. Acest tip de mișcare dezvoltă vederea, auzul, învățarea și integrarea reflexelor.

Alte beneficii:

  • dezvoltă mușchii inferiori ai spatelui, în pregătire pentru poziția verticală;
  • pregătește gleznele pentru flexia utilizată la mers;
  • exersează rotații ale coloanei;
  • întărește coordonarea mână-ochi.

De ce unii bebeluși nu merg de-a bușilea?

Uneori, acest lucru se întâmplă întrucât sunt puși în diferite dispozitive (rotobil, jumper etc), duși de mâini mai repede decât ar fi ei pregătiți sau ar face-o singuri.

De aceea, e important să îi lăsăm în ritmul lor, să le asigurăm suficient timp pe podea încât să poată exersa, să nu îi forțăm prin folosirea diverselor ”ajutoare”.

Cum putem să îi ajutăm să meargă de-a bușilea?

Puteți încerca următoarele sugestii. Vedeți ce funcționează pentru voi:

  • oferiți-i bebelușului cât mai mult timp pe podea. Explorarea și curiozitatea înăscute îl va ajuta să încerce mișcări noi.
  • Permiteți-i să descopere singur statul în fund și în picioare. Astfel își va dezvolta puterea și coordonarea necesare mersului de-a bușilea.
  • Reduceți la minim susținerea lui în picioare (dusul de mâini) sau punerea în dispozitive pentru deplasare pentru a evita tensiunile musculare, care fac mai dificil mersul în patrupedie.
  • Evitați trendurile care spun că mersul în patru labe nu este important.

Știința a arătat deja de ceva vreme că această etapă este importantă în dezvoltarea lor. Există totuși și bebeluși care sar peste această etapă, așadar, dacă al vostru nu a mers de-a bușilea, nu vă faceți griji! 

Permiteți-i copilului să meargă de-a bușilea atât cât vrea și are nevoie, iar atunci când va merge singur va beneficia de toate avantajele dezvoltării corespunzătoare a corpului și creierului.

 

Cum a fost la voi cu mersul de-a bușilea?

Mersul de-a bușilea

În continuarea articolului despre sexualitate după naștere și alăptare, scriu azi despre metode contraceptive și alăptare.

E important de subliniat că după naștere proaspăta mămică poate rămâne foarte ușor însărcinată. În acest context, e bine să cunoaștem metodele prin care ne putem proteja de o nouă sarcină. Corpul are nevoie de aproximativ un an să-și revină după o sarcină și naștere. De aceea, ideal ar fi abia după un an să concepem din nou. Iar dacă este vorba de o naștere prin cezariană, indicațiile medicilor sunt să fie minim 2 ani pentru a-i da timp uterului să-și revină cât mai bine.

În contextul Săptămânii Internaționale a Alăptării vorbim de metode contraceptive ce sunt compatibile cu alăptarea, pentru că sunt și altele care pot influența negativ acest proces.

Tipuri de metode contraceptive recomandate când alăptezi

Vă propun o ierarhie stabilită de OMS (Organizația Mondială a Sănătății), Federația Internațională a Planning-ului Familial și Grupul de Lucru de Ghidare Tehnică. Aceasta pornește de la 3 tipuri de opțiuni:

  • prima alegere – metodele nonhormonale;
  • a doua alegere – metode bazate pe progesteron;
  • a treia alegere – metode bazate pe estrogen;

Cam aceasta ar fi ordinea în care să apelăm la ele atunci când alăptăm. Aproape orice metodă contraceptivă poate fi folosită și în timpul alăptării, dar contează perioada în care se introduce. Metodele bazate pe estrogen sunt de evitat pe cât posibil în timpul alăptării.

metode contraceptive1

metode contraceptive 2

Sursa: Breastfeeding and Human Lactation, Third edition

Pe lângă aceste metode este și metoda LAM (Lactational Amenorrhea Method). Această metodă presupune folosirea proactivă a infertilității determinată de amenoreea de lactație (lipsa menstruației), DAR are loc doar în anumite circumstanțe:

  1. femeia alăptează exclusiv (nu îi oferă nimic altceva în afară de laptele matern, nici apă, nici suplimentare, nici alte alimente);
  2. femeia nu a experiementat niciun fel de sângerare vaginală sau spotting (pete maronii) după încheierea lohiilor (orice sângerare înainte de ziua 56 postpartum se ignoră);
  3. bebelușul are sub 6 luni.

Așadar aceasta este o metodă naturală, dar temporară și e important să se respecte cele 3 condiții de mai sus. Altfel, mama nu este protejată. După ce nu mai are efect este necesară folosirea unei alte metode contraceptive.

Pentru metodele ireversibile (vasectomia și legarea trompelor uterine) este importantă consilierea cuplului și ca aceștia să fie 100% siguri că nu vor mai dori copii niciodată.

Informarea și luarea de decizii în cunoștință de cauză sunt extrem de importante în orice context.

Ce metode folosiți sau ați folosit voi?

#inalupu #saptamanaalaptarii2021 #sexualitatea #postpartum #alaptare #metodecontraceptive #LAM
#WBW2021 #WABA #ProtectBreastfeeding #SharedResponsibility #breastfeeding #SDGs #worldbreastfeedingweek2021 #ProtectBreastfeedingaSharedResponsibility #protectbreastfeedingtogether #buildingbackbetter #warmchain4breastfeeding #breastfeeding4publichealth

 

metode contraceptive

În 8 decembrie se împlinesc 8 ani de când am devenit mamă și vreau să împărtășesc cu voi 8 lecții. Puteți citi povestea nașterii lui Alexandru aici.

Nici nu puteam să îmi imaginez atunci ce mult mă voi schimba eu și întregul meu univers. De atunci, viața se împarte în ”înainte de copii” (î.c.) și ”după copii”(d.c.) 😄,

Oricâte cursuri ai face, oricâte cărți ai citi, ori cu câți părinți ai vorbi, eu cred că nimic nu te poate pregăti pentru schimbările din interiorul, dar și din exteriorul tău. Părințeala și, în special, mămicia (că pe asta o cunosc mai bine 🙂 ) sunt profund transformatoare. O dată cu apariția copilului în viața ta, apare și noua ta persoană.

Și cu cât te străduiești mai mult să fie totul ca înainte, cu atât mai greu este. Atunci când accepți că e o nouă viață și te adaptezi la modificările și provocările care apar zilnic, și procesul este mai ușor. Și poate fi chiar distractiv.

Multe proaspete mămici îmi spun că nu se așteptau să fie atât de provocator. Atât de intens. Și fericirea. Și provocările. Nu se așteptau să iubească atât de mult. Să se bucure atât de mult. Să se entuziasmeze atât de tare. Dar și să fie atât de greu. Să se panicheze la orice. Să doară atât de tare să nu îl poți ajuta când îl deranjează burtica.

În acești 8 ani am crescut enorm. Am învățat foarte multe lecții. Și mai am foarte multe de învățat. Azi vreau să împărtășesc cu voi 8 dintre aceste lecții.

1. Un adult învață mai mult de la copii, decât copiii de la adult (dacă își dă voie să accepte acest lucru).

Ce vreau să spun este că eu am crescut cu ideea că un copil este o carte cu foi albe, în care scriem noi, adulții. Mai întâi părinții, eventual bunicii și alte persoane apropiate, apoi educatoarele, învățătoarele etc.

Dar am înteles, după ce l-am născut pe Alex, că mintea lor vine ”pre-cablată” și, în același timp, absoarbe ca un burete în primii ani tot din mediul înconjurător. Mult mai mult decât am vrea sau sunt noi conștienți. Și, în plus, fiecare copil este unic. Și are o personalitate proprie. Nu e un mic roboțel pe care îl programăm noi să facă ce vrem noi.

Iar faptul că sunt, la început, doar parțial influențați de cultura, societate și tot ceea ce ne ”ține” pe noi, toate convingerile limitative, toate fricile inoculate în timp, îi face extrem de curioși, entuziaști, bucuroși.

Putem învăța de la ei:

  • bucuria,
  • prezența (trăitul în prezent: AICI și ACUM),
  • iubirea necondiționată,
  • curiozitatea,
  • sinceritatea,
  • toleranța,
  • nediscriminarea,
  • învățarea prin joc și joacă,
  • ușurința,
  • pasiunea,
  • concentrarea
  • și încă multe multe altele.

2. A fi părinte înseamnă a te adapta în fiecare zi.

Pe când ai impresia că te-ai prins cu ce se mănâncă, se schimbă iar ceva.

La început, asta poate fi una dintre cele mai dificile părți ale creșterii copiilor. Nu știi ce să îi faci. Ce vrea. Ce îi place. Apoi, încet-încet te acomodezi, înveți ce îi place și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Pentru ca, în scurt timp, el să evolueze și să schimbe iar totul. Fiecare vârstă vine cu propriile provocări. Nu apuci să te plictisești. Nici să stai într-o zonă de ”călduț”. În viața cu copii singura constantă e ”schimbarea” 🙂

Nu e prea încurajator, știu. Dar e adevărat. Și cu cât acceptăm mai repede, cu atât ne e mai ușor să ne adaptăm.

Eu cred că super-puterea părinților este capacitatea de adaptare rapidă.

3. În primii 7 ani de viață, copiii preiau foarte mult din stările adulților care sunt în preajma lor.

Asta sună destul de greu. E o responsabilitate. Dar e vorba doar de faptul că noi suntem responsabili de propriile noastre stări. Și avem puterea să decidem cum ne simțim. Indiferent de circumstanțe. Atunci când suntem conștienți că ei preiau (involuntar) stările noastre, putem fi mai vigilenți, iar atunci când observăm stări mai puțin plăcute să le trăim conștient, iar apoi să le eliberăm (fie prin râs, plâns, mișcare sau orice altceva ne ajută pe noi).

Observ cel mai bine această parte la proaspeții părinți care sunt agitați, transmițându-le agitația și bebelușilor. E firesc să fie agitați. Nu o spun ca și cum ar fi ceva anormal. Dar e important atunci când unul dintre părinți e mai agitat (de multe ori e mama, pentru că ea e toată ziua cu copilul), celălalt, dacă e mai liniștit să ia bebelușul și să îi dea ocazia primului să relaxeze puțin.

Văd mereu la mine și la copii asta. Și îmi vine să zic ”Tocmai azi când am o zi plină/grea, sunteți și voi agitați”. Iar ei ar putea să îmi răspundă: ”Suntem agitați pentru că ești tu” 🙂

Vreau să mai scriu o dată: NU ESTE DESPRE CINE E DE VINĂ! Este despre a conștientiza și a alege altceva.

4. Un părinte fericit e mai important decât toate jucăriile sau orice alte eforturi se mai gândesc părinții să facă.

Am convingerea că părinții fac ce știu și pot mai bine. Doar că ceea ce știu și pot într-un anumit moment e limitat. Și asta e firesc! DAcă suntem dispuși să învățăm și să lucrăm cu noi, putem să creștem și să știm și putem mai mult.

De multe ori, nu mai știm ce să le facem, ce să le dăm ca să le fie bine.

Din experiența mea de până acum (asta se poate schimba în timp) unii părinți se străduiesc foarte mult să le ofere tot ce pot copiilor. Asta, de multe ori, sacrificându-se. Dar sacrificiul nu este necesar. Pentru că duce la frustrare. La epuizare. La a da dintr-o găletușă goală. La a da din tine. Nu funcționează pe termen lung. Și ajungi să nu mai ai răbdare. Să te enervezi din nimicuri. Să te simți nedreptățită, neînțeleasă, neapreciată pentru tot ceea ce faci.

Cum ar fi să ai grijă și de tine? Să fii fericită și împlinită? Și din acea energie să fii acolo pentru copilul tău. Nu are nevoie ca tu să nu mai ai nicio activitate care să-ți facă plăcere pentru a fi non-stop cu el sau a-i călca toate rufele. Nu are nevoie ca tu să nu-ți faci timp să te duci la controlul anual, pentru că tu nu contezi. Dacă te îmbolnăvești cine are grijă de tine și de copil/copii? Nu are nevoie să mănânci resturile ce le rămân lor în farfurie (mamele știu despre ce vorbesc).

Copilul tău are nevoie de o mamă și de un tată fericiți. Pentru că atunci când suntem bine cu noi înșine, dăruim cu drag și cu entuziasm timpul și prezența noastră. Cu siguranță, copilul va aprecia mai mult că stai o jumătate de oră pe covor cu el/ea și vă jucați sau citiți sau orice vă face plăcere, decât că ai făcut 4 feluri de mâncare sau că ai făcut casa lună.

Gândește-te așa:

Peste ani ce vrei să-și amintească ai tăi copii despre tine? despre voi? despre relația voastră?

Ce exemplu vrei să îi dai fiicei sau fiului tău?

Pe mine aceste întrebări m-au făcut să-mi revizuiesc prioritățile și ”bătăliile” 🙂

5. Fiecare copil e unic.

Are nevoi unice. Are comportamente unice. Reacționează diferit la aceleași evenimente. Comparațiile nu doar că nu-i ajută cu nimic, dimpotrivă le afectează stima de sine și îi determină să se compare mereu. Eu sunt o persoană ce mă compar mereu. Cu cei mai buni din fiecare domeniu. Adică e misiune imposibilă pentru mine să fiu vreodată mulțumită de mine.

E important să înțelegem că fiecare om (și, implicit, copil) e în felul său. Și asta e bine. Nu e nevoie să fim toți la fel. Nu e nevoie să trecem prin șablon cu toții.

Dacă ai mai mulți copii ai tendința să compari. Dar realizezi repede cât sunt de diferiți și că ce a funcționat la unul, ai șanse mari să nu funcționeze și la celălalt/ceilalți. Se dezvoltă în ritmuri diferite (fizic, cognitiv, emoțional). Au personalități diferite. Au preocupări și talente diferite. Să observăm și să ne bucurăm pentru aceste specificități.

Nu mai comparați copiii între ei! Nu mai comparați oamenii, în general! Nu vă mai comparați voi! Mai ales, cu perfecțiunea din social media! E doar o mică parte din viața unor oameni. În nicio familie nu e mereu doar roz bonbon cu picățele! Fiecare are propriile provocări. Chiar dacă nu se văd neapărat.

6.  Copiii sunt oglinzile noastre cele mai fidele.

Nu doar copiii, ci toți oamenii cu care intrăm în contact și, în special, cei apropiați cu care interacționăm mai mult și mai profund. Cei din jur doar ne arată ce ne place sau ne deranjează la noi. Nu am putea să vedem în ceilalți ceva ce noi nu avem. Cum am putea recunoaște perseverenta cuiva dacă noi nu am trăit-o niciodată? Da, e posibil ca noi să nu manifestăm mereu această calitate și de aceea să o admirăm și recunoaștem la altcineva. Dar, cu siguranță, măcar din când în când am trăit-o și noi.

Dar este la fel de valabil și pentru comportamente care nu ne plac. De exemplu, când copiii sunt mârâiți, nu le convine nimic, își găsesc mereu din ce să plângă am învățat să mă uit și la mine. Îmi vine mie să fac asta? E ceva care mă deranjează? Da, le creez spațiul în care să refuleze sau doar să stea în brațe (dacă asta au nevoie), dar, în același timp, devin conștientă și de propriile mele trăiri.

Când am realizat că nu pot da ”vina” pe nimeni pentru stările și trăirile mele, a fost interesant. Chiar nasol pe alocuri. Adică nu e soțul responsabil? Nu sunt copiii ăștia mârâiți de vină că eu sunt acum nervoasă?

Nu! Și e greu la început să accepți asta. PEntru că noi nu suntem învățați să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre vieți. Încă de mici suntem învățați că masa e ”de vină” că ne-am lovit. Hai să lovim masa că ai dat cu capul de ea! Vă sună cunoscut? Ce e asta dacă nu tocmai pasarea responsabilității? Și atunci de ce ne așteptăm ca adulții să fie respnsabili de propriile vieți? De unde să fie? Doar dacă s-au trezit și au început să lucreze cu ei. Ceea ce, din fericire, fac tot mai mulți adulți.

7. Copiii trăiesc în prezent.

Copiii mici nu se gândesc la ce a fost ieri sau ce vor face mâine. Ei explorează și trăiesc la maxim fiecare clipă.

Am încercat să îi explic Emei (5 ani) cum și pe ea o țineam mult în brațe când era bebeluș (cum îl țin acum pe Filip și ea îmi reproșează). Și mi-a spus ”Mami, dar nu mă interesează cum a fost atunci! Eu îți zic de ACUM! Pe mine mă interesează ce se întămplă ACUM! Și acum, tu îl ții mai mult pe Filip în brațe decât pe mine!”

Și avea dreptate! Nu am putut să o contrazic. Doar să accept și să mă străduiesc să le acord și lor cât mai multă atenție și, mai ales, prezență.

Pentru noi, adulții cărora ne fuge mereu mintea ba înainte, ba înapoi, nu e deloc ușor să trăim clipa. Eu învăț intensiv asta. Și îmi iese tot mai mult. Deci sunt pe drumul cel bun.

8. Creșterea copiilor este cea mai bună cale să ne vindecăm și să evoluăm, dar noi nu ne împlinim prin ei.

Am înțeles destul de repede că, o dată cu maternitatea, au venit și foarte multe oportunități să vindec mici sau mari aspecte din viața mea. Acolo unde doare, unde îți apasă copiii butoanele, unde te scot din sărite, unde exagerezi, acolo e de vindecat. Și fiecare vindecare vine și cu evoluție. Cu creștere.

Și totuși, e foarte important să înțelegem că ei sunt ființe distincte de noi. Nu sunt prelungirea noastră. Nu sunt oportunitea de a ne împlini visurile prin ei. Ne dorim ce e mai bun pentru ei, dar rareori se întâmplă că acest ”ce e mai bun” să fie exact ceea ce ne-am fi dorit pentru noi. Mai bine să îi susținem în ceea ce își doresc ei! Și să ne împlinim propriile noastre visuri! Niciodată nu e prea târziu pentru nimic!

A ieșit mai lung decât mă așteptam articolul! Aștept cu drag împărtășirile voastre. Cum ați perceput voi lecțiile acestea sau poate altele învățate în viața de părinte?

8 lectii

Mersul de-a bușilea este, uneori, privit ca ceva negativ, în România. Sunt părinți care feresc copiii de această etapă pentru că există un mit conform căruia ”copiii care merg de-a bușilea încep să meargă în picioare singuri mai târziu”.

Îmi doresc în continuare să vă prezint beneficiile dovedite prin studii ale acestei etape firești din dezvoltarea bebelușilor.

Când ar trebui să înceapă mersul de-a bușilea?

Răspunsul la această întrebare, cam ca și restul întrebărilor referitoare la copii, este enervantul (pentru părinții care au nevoie de informații concrete și clare): DEPINDE. 🙂

Fiecare bebeluș este unic și are un ritm propriu de evoluție, atât în ceea ce privește aspectele ce țin de partea fizică, cât și cele ce țin emoțional, mental sau psihologic.

Majoritea încep undeva pe la 8 luni, dar sunt și copii care merg de-a bușilea de la 5 luni, 11 luni sau niciodată.

Eu am 3 copii și fiecare a fost foarte diferit ca dezvoltare: Alex a început să meargă de-a bușilea abia pe la 11 luni, Ema a mers încă de la 6 luni, iar Filip are acum 11 luni și are un stil interesant de a se deplasa pe fund, impingându-se în mâini, dar nu stă sau merge de-a bușilea încă.

Așadar, poate să înceapă să meargă devreme în patrupedie (de-a bușilea), mai târziu sau unii copii, într-adevăr, nu trec niciodată prin aceeastă etapă, în mod natural, fără să se intervină în proces.

Tipuri de deplasare

Experții au observat 25 de combinații unice ale părților corpului pe care bebelușii le fac pentru a se deplasa. Principalele 2 tipuri de mers de-a bușilea sunt târârea pe burtă și mersul încrucișat pe mâini și genunchi.

Mai jos aveți câteva exemple:

Tipuri de deplasare la bebeluși Sursa imaginii: https://www.verywellfamily.com/at-what-age-will-your-baby-start-to-crawl-5085117

 

Târârea pe burtă

Cam jumătate din bebeluși încep cu acest tip de deplasare. De obicei, aceștia încep mai devreme decât ceilalțti, întrucât târârea pe burtă necesită mai puțin echilibru și putere.

Uneori, bebelușii folosesc acest tip de deplasare până când încep să meargă în picioare. Alteori trec la mersul încrucișat: mână picior opus, pe palme și genunchi.

Mersul de-a bușilea

Acest tip de deplare presupune o bună și foarte bună coordonare a membrelor opuse (mână-picior opus). Bebelușul alternează brațele și picioarele, ceea ce înseamnă că brațul de pe o parte va ajunge pe podea în același timp cu piciorul de pe partea opusă.

Mersul de-a bușilea este vital în dezvoltarea unei părți importante a creierului: corpul calos.

Dezvoltarea creierului

Corpul calos este o bandă groasă de fibre nervoase care împarte lobii cortexului cerebral în emisfere stânga și dreaptă. Conectează părțile stângi și drepte ale creierului, permițând comunicare între emisfere. Corpul calos transferă informții motorii, senzoriale și cognitive între emisferele creierului.

Corpul calos - Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Corpul calos – Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Mersul de-a bușilea stimulează corpul calos să se dezvolte într-un mod echilibrat, permițând emisferelor cerebrale să comunice.

Mișcarea încrucișată lateral a copilului stimulează ambele părți ale corpului în mod egal și implică o coordonare a mișcărilor ochilor, urechilor, mâinilor, picioarelor și principalilor mușchi. Acest aspect conduce la dezvoltarea funcției cognitive, rezolvării de probleme și ușurință în învățare.

Mersul de-a bușilea ajută la formarea prizei șoldurilor

Acest tip de deplasare este și o etapă importantă în dezvoltarea fiziologică a mersului. Acțiunea mușchilor din timpul mersului în patrupedie le permite șoldurilor să se dezvolte optim, deplasându-se înainte și înapoi. Pe măsură ce bebelușul este tot mai puternic acest se poziționează astfel încât să-și poată ridica trupul și să își găsească echilibrul perfect pentru mers.

Dezvoltă armonios linia mediană a corpului

În mersul de-a bușilea copilul reușește să-și miște un membru al corpului de pe o parte pe cealaltă, de exemplu: să atingă cu brațul drept umărul stâng. Acest tip de mișcare dezvoltă vederea, auzul, învățarea și integrarea reflexelor.

Alte beneficii:

  • dezvoltă mușchii inferiori ai spatelui, în pregătire pentru poziția verticală;
  • pregătește gleznele pentru flexia utilizată la mers;
  • exersează rotații ale coloanei;
  • întărește coordonarea mână-ochi.

De ce unii bebeluși nu merg de-a bușilea?

Uneori, acest lucru se întâmplă întrucât sunt puși în diferite dispozitive (rotobil, jumper etc), duși de mâini mai repede decât ar fi ei pregătiți sau ar face-o singuri.

De aceea, e important să îi lăsăm în ritmul lor, să le asigurăm suficient timp pe podea încât să poată exersa, să nu îi forțăm prin folosirea diverselor ”ajutoare”.

Cum putem să îi ajutăm să meargă de-a bușilea?

Puteți încerca următoarele sugestii. Vedeți ce funcționează pentru voi:

  • oferiți-i bebelușului cât mai mult timp pe podea. Explorarea și curiozitatea înăscute îl va ajuta să încerce mișcări noi.
  • Permiteți-i să descopere singur statul în fund și în picioare. Astfel își va dezvolta puterea și coordonarea necesare mersului de-a bușilea.
  • Reduceți la minim susținerea lui în picioare (dusul de mâini) sau punerea în dispozitive pentru deplasare pentru a evita tensiunile musculare, care fac mai dificil mersul în patrupedie.
  • Evitați trendurile care spun că mersul în patru labe nu este important.

Știința a arătat deja de ceva vreme că această etapă este importantă în dezvoltarea lor. Există totuși și bebeluși care sar peste această etapă, așadar, dacă al vostru nu a mers de-a bușilea, nu vă faceți griji! 

Permiteți-i copilului să meargă de-a bușilea atât cât vrea și are nevoie, iar atunci când va merge singur va beneficia de toate avantajele dezvoltării corespunzătoare a corpului și creierului.

 

Cum a fost la voi cu mersul de-a bușilea?

Mersul de-a bușilea

În continuarea articolului despre sexualitate după naștere și alăptare, scriu azi despre metode contraceptive și alăptare.

E important de subliniat că după naștere proaspăta mămică poate rămâne foarte ușor însărcinată. În acest context, e bine să cunoaștem metodele prin care ne putem proteja de o nouă sarcină. Corpul are nevoie de aproximativ un an să-și revină după o sarcină și naștere. De aceea, ideal ar fi abia după un an să concepem din nou. Iar dacă este vorba de o naștere prin cezariană, indicațiile medicilor sunt să fie minim 2 ani pentru a-i da timp uterului să-și revină cât mai bine.

În contextul Săptămânii Internaționale a Alăptării vorbim de metode contraceptive ce sunt compatibile cu alăptarea, pentru că sunt și altele care pot influența negativ acest proces.

Tipuri de metode contraceptive recomandate când alăptezi

Vă propun o ierarhie stabilită de OMS (Organizația Mondială a Sănătății), Federația Internațională a Planning-ului Familial și Grupul de Lucru de Ghidare Tehnică. Aceasta pornește de la 3 tipuri de opțiuni:

  • prima alegere – metodele nonhormonale;
  • a doua alegere – metode bazate pe progesteron;
  • a treia alegere – metode bazate pe estrogen;

Cam aceasta ar fi ordinea în care să apelăm la ele atunci când alăptăm. Aproape orice metodă contraceptivă poate fi folosită și în timpul alăptării, dar contează perioada în care se introduce. Metodele bazate pe estrogen sunt de evitat pe cât posibil în timpul alăptării.

metode contraceptive1

metode contraceptive 2

Sursa: Breastfeeding and Human Lactation, Third edition

Pe lângă aceste metode este și metoda LAM (Lactational Amenorrhea Method). Această metodă presupune folosirea proactivă a infertilității determinată de amenoreea de lactație (lipsa menstruației), DAR are loc doar în anumite circumstanțe:

  1. femeia alăptează exclusiv (nu îi oferă nimic altceva în afară de laptele matern, nici apă, nici suplimentare, nici alte alimente);
  2. femeia nu a experiementat niciun fel de sângerare vaginală sau spotting (pete maronii) după încheierea lohiilor (orice sângerare înainte de ziua 56 postpartum se ignoră);
  3. bebelușul are sub 6 luni.

Așadar aceasta este o metodă naturală, dar temporară și e important să se respecte cele 3 condiții de mai sus. Altfel, mama nu este protejată. După ce nu mai are efect este necesară folosirea unei alte metode contraceptive.

Pentru metodele ireversibile (vasectomia și legarea trompelor uterine) este importantă consilierea cuplului și ca aceștia să fie 100% siguri că nu vor mai dori copii niciodată.

Informarea și luarea de decizii în cunoștință de cauză sunt extrem de importante în orice context.

Ce metode folosiți sau ați folosit voi?

#inalupu #saptamanaalaptarii2021 #sexualitatea #postpartum #alaptare #metodecontraceptive #LAM
#WBW2021 #WABA #ProtectBreastfeeding #SharedResponsibility #breastfeeding #SDGs #worldbreastfeedingweek2021 #ProtectBreastfeedingaSharedResponsibility #protectbreastfeedingtogether #buildingbackbetter #warmchain4breastfeeding #breastfeeding4publichealth

 

metode contraceptive

În 8 decembrie se împlinesc 8 ani de când am devenit mamă și vreau să împărtășesc cu voi 8 lecții. Puteți citi povestea nașterii lui Alexandru aici.

Nici nu puteam să îmi imaginez atunci ce mult mă voi schimba eu și întregul meu univers. De atunci, viața se împarte în ”înainte de copii” (î.c.) și ”după copii”(d.c.) 😄,

Oricâte cursuri ai face, oricâte cărți ai citi, ori cu câți părinți ai vorbi, eu cred că nimic nu te poate pregăti pentru schimbările din interiorul, dar și din exteriorul tău. Părințeala și, în special, mămicia (că pe asta o cunosc mai bine 🙂 ) sunt profund transformatoare. O dată cu apariția copilului în viața ta, apare și noua ta persoană.

Și cu cât te străduiești mai mult să fie totul ca înainte, cu atât mai greu este. Atunci când accepți că e o nouă viață și te adaptezi la modificările și provocările care apar zilnic, și procesul este mai ușor. Și poate fi chiar distractiv.

Multe proaspete mămici îmi spun că nu se așteptau să fie atât de provocator. Atât de intens. Și fericirea. Și provocările. Nu se așteptau să iubească atât de mult. Să se bucure atât de mult. Să se entuziasmeze atât de tare. Dar și să fie atât de greu. Să se panicheze la orice. Să doară atât de tare să nu îl poți ajuta când îl deranjează burtica.

În acești 8 ani am crescut enorm. Am învățat foarte multe lecții. Și mai am foarte multe de învățat. Azi vreau să împărtășesc cu voi 8 dintre aceste lecții.

1. Un adult învață mai mult de la copii, decât copiii de la adult (dacă își dă voie să accepte acest lucru).

Ce vreau să spun este că eu am crescut cu ideea că un copil este o carte cu foi albe, în care scriem noi, adulții. Mai întâi părinții, eventual bunicii și alte persoane apropiate, apoi educatoarele, învățătoarele etc.

Dar am înteles, după ce l-am născut pe Alex, că mintea lor vine ”pre-cablată” și, în același timp, absoarbe ca un burete în primii ani tot din mediul înconjurător. Mult mai mult decât am vrea sau sunt noi conștienți. Și, în plus, fiecare copil este unic. Și are o personalitate proprie. Nu e un mic roboțel pe care îl programăm noi să facă ce vrem noi.

Iar faptul că sunt, la început, doar parțial influențați de cultura, societate și tot ceea ce ne ”ține” pe noi, toate convingerile limitative, toate fricile inoculate în timp, îi face extrem de curioși, entuziaști, bucuroși.

Putem învăța de la ei:

  • bucuria,
  • prezența (trăitul în prezent: AICI și ACUM),
  • iubirea necondiționată,
  • curiozitatea,
  • sinceritatea,
  • toleranța,
  • nediscriminarea,
  • învățarea prin joc și joacă,
  • ușurința,
  • pasiunea,
  • concentrarea
  • și încă multe multe altele.

2. A fi părinte înseamnă a te adapta în fiecare zi.

Pe când ai impresia că te-ai prins cu ce se mănâncă, se schimbă iar ceva.

La început, asta poate fi una dintre cele mai dificile părți ale creșterii copiilor. Nu știi ce să îi faci. Ce vrea. Ce îi place. Apoi, încet-încet te acomodezi, înveți ce îi place și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Pentru ca, în scurt timp, el să evolueze și să schimbe iar totul. Fiecare vârstă vine cu propriile provocări. Nu apuci să te plictisești. Nici să stai într-o zonă de ”călduț”. În viața cu copii singura constantă e ”schimbarea” 🙂

Nu e prea încurajator, știu. Dar e adevărat. Și cu cât acceptăm mai repede, cu atât ne e mai ușor să ne adaptăm.

Eu cred că super-puterea părinților este capacitatea de adaptare rapidă.

3. În primii 7 ani de viață, copiii preiau foarte mult din stările adulților care sunt în preajma lor.

Asta sună destul de greu. E o responsabilitate. Dar e vorba doar de faptul că noi suntem responsabili de propriile noastre stări. Și avem puterea să decidem cum ne simțim. Indiferent de circumstanțe. Atunci când suntem conștienți că ei preiau (involuntar) stările noastre, putem fi mai vigilenți, iar atunci când observăm stări mai puțin plăcute să le trăim conștient, iar apoi să le eliberăm (fie prin râs, plâns, mișcare sau orice altceva ne ajută pe noi).

Observ cel mai bine această parte la proaspeții părinți care sunt agitați, transmițându-le agitația și bebelușilor. E firesc să fie agitați. Nu o spun ca și cum ar fi ceva anormal. Dar e important atunci când unul dintre părinți e mai agitat (de multe ori e mama, pentru că ea e toată ziua cu copilul), celălalt, dacă e mai liniștit să ia bebelușul și să îi dea ocazia primului să relaxeze puțin.

Văd mereu la mine și la copii asta. Și îmi vine să zic ”Tocmai azi când am o zi plină/grea, sunteți și voi agitați”. Iar ei ar putea să îmi răspundă: ”Suntem agitați pentru că ești tu” 🙂

Vreau să mai scriu o dată: NU ESTE DESPRE CINE E DE VINĂ! Este despre a conștientiza și a alege altceva.

4. Un părinte fericit e mai important decât toate jucăriile sau orice alte eforturi se mai gândesc părinții să facă.

Am convingerea că părinții fac ce știu și pot mai bine. Doar că ceea ce știu și pot într-un anumit moment e limitat. Și asta e firesc! DAcă suntem dispuși să învățăm și să lucrăm cu noi, putem să creștem și să știm și putem mai mult.

De multe ori, nu mai știm ce să le facem, ce să le dăm ca să le fie bine.

Din experiența mea de până acum (asta se poate schimba în timp) unii părinți se străduiesc foarte mult să le ofere tot ce pot copiilor. Asta, de multe ori, sacrificându-se. Dar sacrificiul nu este necesar. Pentru că duce la frustrare. La epuizare. La a da dintr-o găletușă goală. La a da din tine. Nu funcționează pe termen lung. Și ajungi să nu mai ai răbdare. Să te enervezi din nimicuri. Să te simți nedreptățită, neînțeleasă, neapreciată pentru tot ceea ce faci.

Cum ar fi să ai grijă și de tine? Să fii fericită și împlinită? Și din acea energie să fii acolo pentru copilul tău. Nu are nevoie ca tu să nu mai ai nicio activitate care să-ți facă plăcere pentru a fi non-stop cu el sau a-i călca toate rufele. Nu are nevoie ca tu să nu-ți faci timp să te duci la controlul anual, pentru că tu nu contezi. Dacă te îmbolnăvești cine are grijă de tine și de copil/copii? Nu are nevoie să mănânci resturile ce le rămân lor în farfurie (mamele știu despre ce vorbesc).

Copilul tău are nevoie de o mamă și de un tată fericiți. Pentru că atunci când suntem bine cu noi înșine, dăruim cu drag și cu entuziasm timpul și prezența noastră. Cu siguranță, copilul va aprecia mai mult că stai o jumătate de oră pe covor cu el/ea și vă jucați sau citiți sau orice vă face plăcere, decât că ai făcut 4 feluri de mâncare sau că ai făcut casa lună.

Gândește-te așa:

Peste ani ce vrei să-și amintească ai tăi copii despre tine? despre voi? despre relația voastră?

Ce exemplu vrei să îi dai fiicei sau fiului tău?

Pe mine aceste întrebări m-au făcut să-mi revizuiesc prioritățile și ”bătăliile” 🙂

5. Fiecare copil e unic.

Are nevoi unice. Are comportamente unice. Reacționează diferit la aceleași evenimente. Comparațiile nu doar că nu-i ajută cu nimic, dimpotrivă le afectează stima de sine și îi determină să se compare mereu. Eu sunt o persoană ce mă compar mereu. Cu cei mai buni din fiecare domeniu. Adică e misiune imposibilă pentru mine să fiu vreodată mulțumită de mine.

E important să înțelegem că fiecare om (și, implicit, copil) e în felul său. Și asta e bine. Nu e nevoie să fim toți la fel. Nu e nevoie să trecem prin șablon cu toții.

Dacă ai mai mulți copii ai tendința să compari. Dar realizezi repede cât sunt de diferiți și că ce a funcționat la unul, ai șanse mari să nu funcționeze și la celălalt/ceilalți. Se dezvoltă în ritmuri diferite (fizic, cognitiv, emoțional). Au personalități diferite. Au preocupări și talente diferite. Să observăm și să ne bucurăm pentru aceste specificități.

Nu mai comparați copiii între ei! Nu mai comparați oamenii, în general! Nu vă mai comparați voi! Mai ales, cu perfecțiunea din social media! E doar o mică parte din viața unor oameni. În nicio familie nu e mereu doar roz bonbon cu picățele! Fiecare are propriile provocări. Chiar dacă nu se văd neapărat.

6.  Copiii sunt oglinzile noastre cele mai fidele.

Nu doar copiii, ci toți oamenii cu care intrăm în contact și, în special, cei apropiați cu care interacționăm mai mult și mai profund. Cei din jur doar ne arată ce ne place sau ne deranjează la noi. Nu am putea să vedem în ceilalți ceva ce noi nu avem. Cum am putea recunoaște perseverenta cuiva dacă noi nu am trăit-o niciodată? Da, e posibil ca noi să nu manifestăm mereu această calitate și de aceea să o admirăm și recunoaștem la altcineva. Dar, cu siguranță, măcar din când în când am trăit-o și noi.

Dar este la fel de valabil și pentru comportamente care nu ne plac. De exemplu, când copiii sunt mârâiți, nu le convine nimic, își găsesc mereu din ce să plângă am învățat să mă uit și la mine. Îmi vine mie să fac asta? E ceva care mă deranjează? Da, le creez spațiul în care să refuleze sau doar să stea în brațe (dacă asta au nevoie), dar, în același timp, devin conștientă și de propriile mele trăiri.

Când am realizat că nu pot da ”vina” pe nimeni pentru stările și trăirile mele, a fost interesant. Chiar nasol pe alocuri. Adică nu e soțul responsabil? Nu sunt copiii ăștia mârâiți de vină că eu sunt acum nervoasă?

Nu! Și e greu la început să accepți asta. PEntru că noi nu suntem învățați să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre vieți. Încă de mici suntem învățați că masa e ”de vină” că ne-am lovit. Hai să lovim masa că ai dat cu capul de ea! Vă sună cunoscut? Ce e asta dacă nu tocmai pasarea responsabilității? Și atunci de ce ne așteptăm ca adulții să fie respnsabili de propriile vieți? De unde să fie? Doar dacă s-au trezit și au început să lucreze cu ei. Ceea ce, din fericire, fac tot mai mulți adulți.

7. Copiii trăiesc în prezent.

Copiii mici nu se gândesc la ce a fost ieri sau ce vor face mâine. Ei explorează și trăiesc la maxim fiecare clipă.

Am încercat să îi explic Emei (5 ani) cum și pe ea o țineam mult în brațe când era bebeluș (cum îl țin acum pe Filip și ea îmi reproșează). Și mi-a spus ”Mami, dar nu mă interesează cum a fost atunci! Eu îți zic de ACUM! Pe mine mă interesează ce se întămplă ACUM! Și acum, tu îl ții mai mult pe Filip în brațe decât pe mine!”

Și avea dreptate! Nu am putut să o contrazic. Doar să accept și să mă străduiesc să le acord și lor cât mai multă atenție și, mai ales, prezență.

Pentru noi, adulții cărora ne fuge mereu mintea ba înainte, ba înapoi, nu e deloc ușor să trăim clipa. Eu învăț intensiv asta. Și îmi iese tot mai mult. Deci sunt pe drumul cel bun.

8. Creșterea copiilor este cea mai bună cale să ne vindecăm și să evoluăm, dar noi nu ne împlinim prin ei.

Am înțeles destul de repede că, o dată cu maternitatea, au venit și foarte multe oportunități să vindec mici sau mari aspecte din viața mea. Acolo unde doare, unde îți apasă copiii butoanele, unde te scot din sărite, unde exagerezi, acolo e de vindecat. Și fiecare vindecare vine și cu evoluție. Cu creștere.

Și totuși, e foarte important să înțelegem că ei sunt ființe distincte de noi. Nu sunt prelungirea noastră. Nu sunt oportunitea de a ne împlini visurile prin ei. Ne dorim ce e mai bun pentru ei, dar rareori se întâmplă că acest ”ce e mai bun” să fie exact ceea ce ne-am fi dorit pentru noi. Mai bine să îi susținem în ceea ce își doresc ei! Și să ne împlinim propriile noastre visuri! Niciodată nu e prea târziu pentru nimic!

A ieșit mai lung decât mă așteptam articolul! Aștept cu drag împărtășirile voastre. Cum ați perceput voi lecțiile acestea sau poate altele învățate în viața de părinte?

8 lectii

Mersul de-a bușilea este, uneori, privit ca ceva negativ, în România. Sunt părinți care feresc copiii de această etapă pentru că există un mit conform căruia ”copiii care merg de-a bușilea încep să meargă în picioare singuri mai târziu”.

Îmi doresc în continuare să vă prezint beneficiile dovedite prin studii ale acestei etape firești din dezvoltarea bebelușilor.

Când ar trebui să înceapă mersul de-a bușilea?

Răspunsul la această întrebare, cam ca și restul întrebărilor referitoare la copii, este enervantul (pentru părinții care au nevoie de informații concrete și clare): DEPINDE. 🙂

Fiecare bebeluș este unic și are un ritm propriu de evoluție, atât în ceea ce privește aspectele ce țin de partea fizică, cât și cele ce țin emoțional, mental sau psihologic.

Majoritea încep undeva pe la 8 luni, dar sunt și copii care merg de-a bușilea de la 5 luni, 11 luni sau niciodată.

Eu am 3 copii și fiecare a fost foarte diferit ca dezvoltare: Alex a început să meargă de-a bușilea abia pe la 11 luni, Ema a mers încă de la 6 luni, iar Filip are acum 11 luni și are un stil interesant de a se deplasa pe fund, impingându-se în mâini, dar nu stă sau merge de-a bușilea încă.

Așadar, poate să înceapă să meargă devreme în patrupedie (de-a bușilea), mai târziu sau unii copii, într-adevăr, nu trec niciodată prin aceeastă etapă, în mod natural, fără să se intervină în proces.

Tipuri de deplasare

Experții au observat 25 de combinații unice ale părților corpului pe care bebelușii le fac pentru a se deplasa. Principalele 2 tipuri de mers de-a bușilea sunt târârea pe burtă și mersul încrucișat pe mâini și genunchi.

Mai jos aveți câteva exemple:

Tipuri de deplasare la bebeluși Sursa imaginii: https://www.verywellfamily.com/at-what-age-will-your-baby-start-to-crawl-5085117

 

Târârea pe burtă

Cam jumătate din bebeluși încep cu acest tip de deplasare. De obicei, aceștia încep mai devreme decât ceilalțti, întrucât târârea pe burtă necesită mai puțin echilibru și putere.

Uneori, bebelușii folosesc acest tip de deplasare până când încep să meargă în picioare. Alteori trec la mersul încrucișat: mână picior opus, pe palme și genunchi.

Mersul de-a bușilea

Acest tip de deplare presupune o bună și foarte bună coordonare a membrelor opuse (mână-picior opus). Bebelușul alternează brațele și picioarele, ceea ce înseamnă că brațul de pe o parte va ajunge pe podea în același timp cu piciorul de pe partea opusă.

Mersul de-a bușilea este vital în dezvoltarea unei părți importante a creierului: corpul calos.

Dezvoltarea creierului

Corpul calos este o bandă groasă de fibre nervoase care împarte lobii cortexului cerebral în emisfere stânga și dreaptă. Conectează părțile stângi și drepte ale creierului, permițând comunicare între emisfere. Corpul calos transferă informții motorii, senzoriale și cognitive între emisferele creierului.

Corpul calos - Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Corpul calos – Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Mersul de-a bușilea stimulează corpul calos să se dezvolte într-un mod echilibrat, permițând emisferelor cerebrale să comunice.

Mișcarea încrucișată lateral a copilului stimulează ambele părți ale corpului în mod egal și implică o coordonare a mișcărilor ochilor, urechilor, mâinilor, picioarelor și principalilor mușchi. Acest aspect conduce la dezvoltarea funcției cognitive, rezolvării de probleme și ușurință în învățare.

Mersul de-a bușilea ajută la formarea prizei șoldurilor

Acest tip de deplasare este și o etapă importantă în dezvoltarea fiziologică a mersului. Acțiunea mușchilor din timpul mersului în patrupedie le permite șoldurilor să se dezvolte optim, deplasându-se înainte și înapoi. Pe măsură ce bebelușul este tot mai puternic acest se poziționează astfel încât să-și poată ridica trupul și să își găsească echilibrul perfect pentru mers.

Dezvoltă armonios linia mediană a corpului

În mersul de-a bușilea copilul reușește să-și miște un membru al corpului de pe o parte pe cealaltă, de exemplu: să atingă cu brațul drept umărul stâng. Acest tip de mișcare dezvoltă vederea, auzul, învățarea și integrarea reflexelor.

Alte beneficii:

  • dezvoltă mușchii inferiori ai spatelui, în pregătire pentru poziția verticală;
  • pregătește gleznele pentru flexia utilizată la mers;
  • exersează rotații ale coloanei;
  • întărește coordonarea mână-ochi.

De ce unii bebeluși nu merg de-a bușilea?

Uneori, acest lucru se întâmplă întrucât sunt puși în diferite dispozitive (rotobil, jumper etc), duși de mâini mai repede decât ar fi ei pregătiți sau ar face-o singuri.

De aceea, e important să îi lăsăm în ritmul lor, să le asigurăm suficient timp pe podea încât să poată exersa, să nu îi forțăm prin folosirea diverselor ”ajutoare”.

Cum putem să îi ajutăm să meargă de-a bușilea?

Puteți încerca următoarele sugestii. Vedeți ce funcționează pentru voi:

  • oferiți-i bebelușului cât mai mult timp pe podea. Explorarea și curiozitatea înăscute îl va ajuta să încerce mișcări noi.
  • Permiteți-i să descopere singur statul în fund și în picioare. Astfel își va dezvolta puterea și coordonarea necesare mersului de-a bușilea.
  • Reduceți la minim susținerea lui în picioare (dusul de mâini) sau punerea în dispozitive pentru deplasare pentru a evita tensiunile musculare, care fac mai dificil mersul în patrupedie.
  • Evitați trendurile care spun că mersul în patru labe nu este important.

Știința a arătat deja de ceva vreme că această etapă este importantă în dezvoltarea lor. Există totuși și bebeluși care sar peste această etapă, așadar, dacă al vostru nu a mers de-a bușilea, nu vă faceți griji! 

Permiteți-i copilului să meargă de-a bușilea atât cât vrea și are nevoie, iar atunci când va merge singur va beneficia de toate avantajele dezvoltării corespunzătoare a corpului și creierului.

 

Cum a fost la voi cu mersul de-a bușilea?

Mersul de-a bușilea

În continuarea articolului despre sexualitate după naștere și alăptare, scriu azi despre metode contraceptive și alăptare.

E important de subliniat că după naștere proaspăta mămică poate rămâne foarte ușor însărcinată. În acest context, e bine să cunoaștem metodele prin care ne putem proteja de o nouă sarcină. Corpul are nevoie de aproximativ un an să-și revină după o sarcină și naștere. De aceea, ideal ar fi abia după un an să concepem din nou. Iar dacă este vorba de o naștere prin cezariană, indicațiile medicilor sunt să fie minim 2 ani pentru a-i da timp uterului să-și revină cât mai bine.

În contextul Săptămânii Internaționale a Alăptării vorbim de metode contraceptive ce sunt compatibile cu alăptarea, pentru că sunt și altele care pot influența negativ acest proces.

Tipuri de metode contraceptive recomandate când alăptezi

Vă propun o ierarhie stabilită de OMS (Organizația Mondială a Sănătății), Federația Internațională a Planning-ului Familial și Grupul de Lucru de Ghidare Tehnică. Aceasta pornește de la 3 tipuri de opțiuni:

  • prima alegere – metodele nonhormonale;
  • a doua alegere – metode bazate pe progesteron;
  • a treia alegere – metode bazate pe estrogen;

Cam aceasta ar fi ordinea în care să apelăm la ele atunci când alăptăm. Aproape orice metodă contraceptivă poate fi folosită și în timpul alăptării, dar contează perioada în care se introduce. Metodele bazate pe estrogen sunt de evitat pe cât posibil în timpul alăptării.

metode contraceptive1

metode contraceptive 2

Sursa: Breastfeeding and Human Lactation, Third edition

Pe lângă aceste metode este și metoda LAM (Lactational Amenorrhea Method). Această metodă presupune folosirea proactivă a infertilității determinată de amenoreea de lactație (lipsa menstruației), DAR are loc doar în anumite circumstanțe:

  1. femeia alăptează exclusiv (nu îi oferă nimic altceva în afară de laptele matern, nici apă, nici suplimentare, nici alte alimente);
  2. femeia nu a experiementat niciun fel de sângerare vaginală sau spotting (pete maronii) după încheierea lohiilor (orice sângerare înainte de ziua 56 postpartum se ignoră);
  3. bebelușul are sub 6 luni.

Așadar aceasta este o metodă naturală, dar temporară și e important să se respecte cele 3 condiții de mai sus. Altfel, mama nu este protejată. După ce nu mai are efect este necesară folosirea unei alte metode contraceptive.

Pentru metodele ireversibile (vasectomia și legarea trompelor uterine) este importantă consilierea cuplului și ca aceștia să fie 100% siguri că nu vor mai dori copii niciodată.

Informarea și luarea de decizii în cunoștință de cauză sunt extrem de importante în orice context.

Ce metode folosiți sau ați folosit voi?

#inalupu #saptamanaalaptarii2021 #sexualitatea #postpartum #alaptare #metodecontraceptive #LAM
#WBW2021 #WABA #ProtectBreastfeeding #SharedResponsibility #breastfeeding #SDGs #worldbreastfeedingweek2021 #ProtectBreastfeedingaSharedResponsibility #protectbreastfeedingtogether #buildingbackbetter #warmchain4breastfeeding #breastfeeding4publichealth

 

metode contraceptive
8 lectii

În 8 decembrie se împlinesc 8 ani de când am devenit mamă și vreau să împărtășesc cu voi 8 lecții. Puteți citi povestea nașterii lui Alexandru aici.

Nici nu puteam să îmi imaginez atunci ce mult mă voi schimba eu și întregul meu univers. De atunci, viața se împarte în ”înainte de copii” (î.c.) și ”după copii”(d.c.) 😄,

Oricâte cursuri ai face, oricâte cărți ai citi, ori cu câți părinți ai vorbi, eu cred că nimic nu te poate pregăti pentru schimbările din interiorul, dar și din exteriorul tău. Părințeala și, în special, mămicia (că pe asta o cunosc mai bine 🙂 ) sunt profund transformatoare. O dată cu apariția copilului în viața ta, apare și noua ta persoană.

Și cu cât te străduiești mai mult să fie totul ca înainte, cu atât mai greu este. Atunci când accepți că e o nouă viață și te adaptezi la modificările și provocările care apar zilnic, și procesul este mai ușor. Și poate fi chiar distractiv.

Multe proaspete mămici îmi spun că nu se așteptau să fie atât de provocator. Atât de intens. Și fericirea. Și provocările. Nu se așteptau să iubească atât de mult. Să se bucure atât de mult. Să se entuziasmeze atât de tare. Dar și să fie atât de greu. Să se panicheze la orice. Să doară atât de tare să nu îl poți ajuta când îl deranjează burtica.

În acești 8 ani am crescut enorm. Am învățat foarte multe lecții. Și mai am foarte multe de învățat. Azi vreau să împărtășesc cu voi 8 dintre aceste lecții.

1. Un adult învață mai mult de la copii, decât copiii de la adult (dacă își dă voie să accepte acest lucru).

Ce vreau să spun este că eu am crescut cu ideea că un copil este o carte cu foi albe, în care scriem noi, adulții. Mai întâi părinții, eventual bunicii și alte persoane apropiate, apoi educatoarele, învățătoarele etc.

Dar am înteles, după ce l-am născut pe Alex, că mintea lor vine ”pre-cablată” și, în același timp, absoarbe ca un burete în primii ani tot din mediul înconjurător. Mult mai mult decât am vrea sau sunt noi conștienți. Și, în plus, fiecare copil este unic. Și are o personalitate proprie. Nu e un mic roboțel pe care îl programăm noi să facă ce vrem noi.

Iar faptul că sunt, la început, doar parțial influențați de cultura, societate și tot ceea ce ne ”ține” pe noi, toate convingerile limitative, toate fricile inoculate în timp, îi face extrem de curioși, entuziaști, bucuroși.

Putem învăța de la ei:

  • bucuria,
  • prezența (trăitul în prezent: AICI și ACUM),
  • iubirea necondiționată,
  • curiozitatea,
  • sinceritatea,
  • toleranța,
  • nediscriminarea,
  • învățarea prin joc și joacă,
  • ușurința,
  • pasiunea,
  • concentrarea
  • și încă multe multe altele.

2. A fi părinte înseamnă a te adapta în fiecare zi.

Pe când ai impresia că te-ai prins cu ce se mănâncă, se schimbă iar ceva.

La început, asta poate fi una dintre cele mai dificile părți ale creșterii copiilor. Nu știi ce să îi faci. Ce vrea. Ce îi place. Apoi, încet-încet te acomodezi, înveți ce îi place și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Pentru ca, în scurt timp, el să evolueze și să schimbe iar totul. Fiecare vârstă vine cu propriile provocări. Nu apuci să te plictisești. Nici să stai într-o zonă de ”călduț”. În viața cu copii singura constantă e ”schimbarea” 🙂

Nu e prea încurajator, știu. Dar e adevărat. Și cu cât acceptăm mai repede, cu atât ne e mai ușor să ne adaptăm.

Eu cred că super-puterea părinților este capacitatea de adaptare rapidă.

3. În primii 7 ani de viață, copiii preiau foarte mult din stările adulților care sunt în preajma lor.

Asta sună destul de greu. E o responsabilitate. Dar e vorba doar de faptul că noi suntem responsabili de propriile noastre stări. Și avem puterea să decidem cum ne simțim. Indiferent de circumstanțe. Atunci când suntem conștienți că ei preiau (involuntar) stările noastre, putem fi mai vigilenți, iar atunci când observăm stări mai puțin plăcute să le trăim conștient, iar apoi să le eliberăm (fie prin râs, plâns, mișcare sau orice altceva ne ajută pe noi).

Observ cel mai bine această parte la proaspeții părinți care sunt agitați, transmițându-le agitația și bebelușilor. E firesc să fie agitați. Nu o spun ca și cum ar fi ceva anormal. Dar e important atunci când unul dintre părinți e mai agitat (de multe ori e mama, pentru că ea e toată ziua cu copilul), celălalt, dacă e mai liniștit să ia bebelușul și să îi dea ocazia primului să relaxeze puțin.

Văd mereu la mine și la copii asta. Și îmi vine să zic ”Tocmai azi când am o zi plină/grea, sunteți și voi agitați”. Iar ei ar putea să îmi răspundă: ”Suntem agitați pentru că ești tu” 🙂

Vreau să mai scriu o dată: NU ESTE DESPRE CINE E DE VINĂ! Este despre a conștientiza și a alege altceva.

4. Un părinte fericit e mai important decât toate jucăriile sau orice alte eforturi se mai gândesc părinții să facă.

Am convingerea că părinții fac ce știu și pot mai bine. Doar că ceea ce știu și pot într-un anumit moment e limitat. Și asta e firesc! DAcă suntem dispuși să învățăm și să lucrăm cu noi, putem să creștem și să știm și putem mai mult.

De multe ori, nu mai știm ce să le facem, ce să le dăm ca să le fie bine.

Din experiența mea de până acum (asta se poate schimba în timp) unii părinți se străduiesc foarte mult să le ofere tot ce pot copiilor. Asta, de multe ori, sacrificându-se. Dar sacrificiul nu este necesar. Pentru că duce la frustrare. La epuizare. La a da dintr-o găletușă goală. La a da din tine. Nu funcționează pe termen lung. Și ajungi să nu mai ai răbdare. Să te enervezi din nimicuri. Să te simți nedreptățită, neînțeleasă, neapreciată pentru tot ceea ce faci.

Cum ar fi să ai grijă și de tine? Să fii fericită și împlinită? Și din acea energie să fii acolo pentru copilul tău. Nu are nevoie ca tu să nu mai ai nicio activitate care să-ți facă plăcere pentru a fi non-stop cu el sau a-i călca toate rufele. Nu are nevoie ca tu să nu-ți faci timp să te duci la controlul anual, pentru că tu nu contezi. Dacă te îmbolnăvești cine are grijă de tine și de copil/copii? Nu are nevoie să mănânci resturile ce le rămân lor în farfurie (mamele știu despre ce vorbesc).

Copilul tău are nevoie de o mamă și de un tată fericiți. Pentru că atunci când suntem bine cu noi înșine, dăruim cu drag și cu entuziasm timpul și prezența noastră. Cu siguranță, copilul va aprecia mai mult că stai o jumătate de oră pe covor cu el/ea și vă jucați sau citiți sau orice vă face plăcere, decât că ai făcut 4 feluri de mâncare sau că ai făcut casa lună.

Gândește-te așa:

Peste ani ce vrei să-și amintească ai tăi copii despre tine? despre voi? despre relația voastră?

Ce exemplu vrei să îi dai fiicei sau fiului tău?

Pe mine aceste întrebări m-au făcut să-mi revizuiesc prioritățile și ”bătăliile” 🙂

5. Fiecare copil e unic.

Are nevoi unice. Are comportamente unice. Reacționează diferit la aceleași evenimente. Comparațiile nu doar că nu-i ajută cu nimic, dimpotrivă le afectează stima de sine și îi determină să se compare mereu. Eu sunt o persoană ce mă compar mereu. Cu cei mai buni din fiecare domeniu. Adică e misiune imposibilă pentru mine să fiu vreodată mulțumită de mine.

E important să înțelegem că fiecare om (și, implicit, copil) e în felul său. Și asta e bine. Nu e nevoie să fim toți la fel. Nu e nevoie să trecem prin șablon cu toții.

Dacă ai mai mulți copii ai tendința să compari. Dar realizezi repede cât sunt de diferiți și că ce a funcționat la unul, ai șanse mari să nu funcționeze și la celălalt/ceilalți. Se dezvoltă în ritmuri diferite (fizic, cognitiv, emoțional). Au personalități diferite. Au preocupări și talente diferite. Să observăm și să ne bucurăm pentru aceste specificități.

Nu mai comparați copiii între ei! Nu mai comparați oamenii, în general! Nu vă mai comparați voi! Mai ales, cu perfecțiunea din social media! E doar o mică parte din viața unor oameni. În nicio familie nu e mereu doar roz bonbon cu picățele! Fiecare are propriile provocări. Chiar dacă nu se văd neapărat.

6.  Copiii sunt oglinzile noastre cele mai fidele.

Nu doar copiii, ci toți oamenii cu care intrăm în contact și, în special, cei apropiați cu care interacționăm mai mult și mai profund. Cei din jur doar ne arată ce ne place sau ne deranjează la noi. Nu am putea să vedem în ceilalți ceva ce noi nu avem. Cum am putea recunoaște perseverenta cuiva dacă noi nu am trăit-o niciodată? Da, e posibil ca noi să nu manifestăm mereu această calitate și de aceea să o admirăm și recunoaștem la altcineva. Dar, cu siguranță, măcar din când în când am trăit-o și noi.

Dar este la fel de valabil și pentru comportamente care nu ne plac. De exemplu, când copiii sunt mârâiți, nu le convine nimic, își găsesc mereu din ce să plângă am învățat să mă uit și la mine. Îmi vine mie să fac asta? E ceva care mă deranjează? Da, le creez spațiul în care să refuleze sau doar să stea în brațe (dacă asta au nevoie), dar, în același timp, devin conștientă și de propriile mele trăiri.

Când am realizat că nu pot da ”vina” pe nimeni pentru stările și trăirile mele, a fost interesant. Chiar nasol pe alocuri. Adică nu e soțul responsabil? Nu sunt copiii ăștia mârâiți de vină că eu sunt acum nervoasă?

Nu! Și e greu la început să accepți asta. PEntru că noi nu suntem învățați să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre vieți. Încă de mici suntem învățați că masa e ”de vină” că ne-am lovit. Hai să lovim masa că ai dat cu capul de ea! Vă sună cunoscut? Ce e asta dacă nu tocmai pasarea responsabilității? Și atunci de ce ne așteptăm ca adulții să fie respnsabili de propriile vieți? De unde să fie? Doar dacă s-au trezit și au început să lucreze cu ei. Ceea ce, din fericire, fac tot mai mulți adulți.

7. Copiii trăiesc în prezent.

Copiii mici nu se gândesc la ce a fost ieri sau ce vor face mâine. Ei explorează și trăiesc la maxim fiecare clipă.

Am încercat să îi explic Emei (5 ani) cum și pe ea o țineam mult în brațe când era bebeluș (cum îl țin acum pe Filip și ea îmi reproșează). Și mi-a spus ”Mami, dar nu mă interesează cum a fost atunci! Eu îți zic de ACUM! Pe mine mă interesează ce se întămplă ACUM! Și acum, tu îl ții mai mult pe Filip în brațe decât pe mine!”

Și avea dreptate! Nu am putut să o contrazic. Doar să accept și să mă străduiesc să le acord și lor cât mai multă atenție și, mai ales, prezență.

Pentru noi, adulții cărora ne fuge mereu mintea ba înainte, ba înapoi, nu e deloc ușor să trăim clipa. Eu învăț intensiv asta. Și îmi iese tot mai mult. Deci sunt pe drumul cel bun.

8. Creșterea copiilor este cea mai bună cale să ne vindecăm și să evoluăm, dar noi nu ne împlinim prin ei.

Am înțeles destul de repede că, o dată cu maternitatea, au venit și foarte multe oportunități să vindec mici sau mari aspecte din viața mea. Acolo unde doare, unde îți apasă copiii butoanele, unde te scot din sărite, unde exagerezi, acolo e de vindecat. Și fiecare vindecare vine și cu evoluție. Cu creștere.

Și totuși, e foarte important să înțelegem că ei sunt ființe distincte de noi. Nu sunt prelungirea noastră. Nu sunt oportunitea de a ne împlini visurile prin ei. Ne dorim ce e mai bun pentru ei, dar rareori se întâmplă că acest ”ce e mai bun” să fie exact ceea ce ne-am fi dorit pentru noi. Mai bine să îi susținem în ceea ce își doresc ei! Și să ne împlinim propriile noastre visuri! Niciodată nu e prea târziu pentru nimic!

A ieșit mai lung decât mă așteptam articolul! Aștept cu drag împărtășirile voastre. Cum ați perceput voi lecțiile acestea sau poate altele învățate în viața de părinte?

Mersul de-a bușilea

Mersul de-a bușilea este, uneori, privit ca ceva negativ, în România. Sunt părinți care feresc copiii de această etapă pentru că există un mit conform căruia ”copiii care merg de-a bușilea încep să meargă în picioare singuri mai târziu”.

Îmi doresc în continuare să vă prezint beneficiile dovedite prin studii ale acestei etape firești din dezvoltarea bebelușilor.

Când ar trebui să înceapă mersul de-a bușilea?

Răspunsul la această întrebare, cam ca și restul întrebărilor referitoare la copii, este enervantul (pentru părinții care au nevoie de informații concrete și clare): DEPINDE. 🙂

Fiecare bebeluș este unic și are un ritm propriu de evoluție, atât în ceea ce privește aspectele ce țin de partea fizică, cât și cele ce țin emoțional, mental sau psihologic.

Majoritea încep undeva pe la 8 luni, dar sunt și copii care merg de-a bușilea de la 5 luni, 11 luni sau niciodată.

Eu am 3 copii și fiecare a fost foarte diferit ca dezvoltare: Alex a început să meargă de-a bușilea abia pe la 11 luni, Ema a mers încă de la 6 luni, iar Filip are acum 11 luni și are un stil interesant de a se deplasa pe fund, impingându-se în mâini, dar nu stă sau merge de-a bușilea încă.

Așadar, poate să înceapă să meargă devreme în patrupedie (de-a bușilea), mai târziu sau unii copii, într-adevăr, nu trec niciodată prin aceeastă etapă, în mod natural, fără să se intervină în proces.

Tipuri de deplasare

Experții au observat 25 de combinații unice ale părților corpului pe care bebelușii le fac pentru a se deplasa. Principalele 2 tipuri de mers de-a bușilea sunt târârea pe burtă și mersul încrucișat pe mâini și genunchi.

Mai jos aveți câteva exemple:

Tipuri de deplasare la bebeluși Sursa imaginii: https://www.verywellfamily.com/at-what-age-will-your-baby-start-to-crawl-5085117

 

Târârea pe burtă

Cam jumătate din bebeluși încep cu acest tip de deplasare. De obicei, aceștia încep mai devreme decât ceilalțti, întrucât târârea pe burtă necesită mai puțin echilibru și putere.

Uneori, bebelușii folosesc acest tip de deplasare până când încep să meargă în picioare. Alteori trec la mersul încrucișat: mână picior opus, pe palme și genunchi.

Mersul de-a bușilea

Acest tip de deplare presupune o bună și foarte bună coordonare a membrelor opuse (mână-picior opus). Bebelușul alternează brațele și picioarele, ceea ce înseamnă că brațul de pe o parte va ajunge pe podea în același timp cu piciorul de pe partea opusă.

Mersul de-a bușilea este vital în dezvoltarea unei părți importante a creierului: corpul calos.

Dezvoltarea creierului

Corpul calos este o bandă groasă de fibre nervoase care împarte lobii cortexului cerebral în emisfere stânga și dreaptă. Conectează părțile stângi și drepte ale creierului, permițând comunicare între emisfere. Corpul calos transferă informții motorii, senzoriale și cognitive între emisferele creierului.

Corpul calos - Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Corpul calos – Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Mersul de-a bușilea stimulează corpul calos să se dezvolte într-un mod echilibrat, permițând emisferelor cerebrale să comunice.

Mișcarea încrucișată lateral a copilului stimulează ambele părți ale corpului în mod egal și implică o coordonare a mișcărilor ochilor, urechilor, mâinilor, picioarelor și principalilor mușchi. Acest aspect conduce la dezvoltarea funcției cognitive, rezolvării de probleme și ușurință în învățare.

Mersul de-a bușilea ajută la formarea prizei șoldurilor

Acest tip de deplasare este și o etapă importantă în dezvoltarea fiziologică a mersului. Acțiunea mușchilor din timpul mersului în patrupedie le permite șoldurilor să se dezvolte optim, deplasându-se înainte și înapoi. Pe măsură ce bebelușul este tot mai puternic acest se poziționează astfel încât să-și poată ridica trupul și să își găsească echilibrul perfect pentru mers.

Dezvoltă armonios linia mediană a corpului

În mersul de-a bușilea copilul reușește să-și miște un membru al corpului de pe o parte pe cealaltă, de exemplu: să atingă cu brațul drept umărul stâng. Acest tip de mișcare dezvoltă vederea, auzul, învățarea și integrarea reflexelor.

Alte beneficii:

  • dezvoltă mușchii inferiori ai spatelui, în pregătire pentru poziția verticală;
  • pregătește gleznele pentru flexia utilizată la mers;
  • exersează rotații ale coloanei;
  • întărește coordonarea mână-ochi.

De ce unii bebeluși nu merg de-a bușilea?

Uneori, acest lucru se întâmplă întrucât sunt puși în diferite dispozitive (rotobil, jumper etc), duși de mâini mai repede decât ar fi ei pregătiți sau ar face-o singuri.

De aceea, e important să îi lăsăm în ritmul lor, să le asigurăm suficient timp pe podea încât să poată exersa, să nu îi forțăm prin folosirea diverselor ”ajutoare”.

Cum putem să îi ajutăm să meargă de-a bușilea?

Puteți încerca următoarele sugestii. Vedeți ce funcționează pentru voi:

  • oferiți-i bebelușului cât mai mult timp pe podea. Explorarea și curiozitatea înăscute îl va ajuta să încerce mișcări noi.
  • Permiteți-i să descopere singur statul în fund și în picioare. Astfel își va dezvolta puterea și coordonarea necesare mersului de-a bușilea.
  • Reduceți la minim susținerea lui în picioare (dusul de mâini) sau punerea în dispozitive pentru deplasare pentru a evita tensiunile musculare, care fac mai dificil mersul în patrupedie.
  • Evitați trendurile care spun că mersul în patru labe nu este important.

Știința a arătat deja de ceva vreme că această etapă este importantă în dezvoltarea lor. Există totuși și bebeluși care sar peste această etapă, așadar, dacă al vostru nu a mers de-a bușilea, nu vă faceți griji! 

Permiteți-i copilului să meargă de-a bușilea atât cât vrea și are nevoie, iar atunci când va merge singur va beneficia de toate avantajele dezvoltării corespunzătoare a corpului și creierului.

 

Cum a fost la voi cu mersul de-a bușilea?

metode contraceptive

În continuarea articolului despre sexualitate după naștere și alăptare, scriu azi despre metode contraceptive și alăptare.

E important de subliniat că după naștere proaspăta mămică poate rămâne foarte ușor însărcinată. În acest context, e bine să cunoaștem metodele prin care ne putem proteja de o nouă sarcină. Corpul are nevoie de aproximativ un an să-și revină după o sarcină și naștere. De aceea, ideal ar fi abia după un an să concepem din nou. Iar dacă este vorba de o naștere prin cezariană, indicațiile medicilor sunt să fie minim 2 ani pentru a-i da timp uterului să-și revină cât mai bine.

În contextul Săptămânii Internaționale a Alăptării vorbim de metode contraceptive ce sunt compatibile cu alăptarea, pentru că sunt și altele care pot influența negativ acest proces.

Tipuri de metode contraceptive recomandate când alăptezi

Vă propun o ierarhie stabilită de OMS (Organizația Mondială a Sănătății), Federația Internațională a Planning-ului Familial și Grupul de Lucru de Ghidare Tehnică. Aceasta pornește de la 3 tipuri de opțiuni:

  • prima alegere – metodele nonhormonale;
  • a doua alegere – metode bazate pe progesteron;
  • a treia alegere – metode bazate pe estrogen;

Cam aceasta ar fi ordinea în care să apelăm la ele atunci când alăptăm. Aproape orice metodă contraceptivă poate fi folosită și în timpul alăptării, dar contează perioada în care se introduce. Metodele bazate pe estrogen sunt de evitat pe cât posibil în timpul alăptării.

metode contraceptive1

metode contraceptive 2

Sursa: Breastfeeding and Human Lactation, Third edition

Pe lângă aceste metode este și metoda LAM (Lactational Amenorrhea Method). Această metodă presupune folosirea proactivă a infertilității determinată de amenoreea de lactație (lipsa menstruației), DAR are loc doar în anumite circumstanțe:

  1. femeia alăptează exclusiv (nu îi oferă nimic altceva în afară de laptele matern, nici apă, nici suplimentare, nici alte alimente);
  2. femeia nu a experiementat niciun fel de sângerare vaginală sau spotting (pete maronii) după încheierea lohiilor (orice sângerare înainte de ziua 56 postpartum se ignoră);
  3. bebelușul are sub 6 luni.

Așadar aceasta este o metodă naturală, dar temporară și e important să se respecte cele 3 condiții de mai sus. Altfel, mama nu este protejată. După ce nu mai are efect este necesară folosirea unei alte metode contraceptive.

Pentru metodele ireversibile (vasectomia și legarea trompelor uterine) este importantă consilierea cuplului și ca aceștia să fie 100% siguri că nu vor mai dori copii niciodată.

Informarea și luarea de decizii în cunoștință de cauză sunt extrem de importante în orice context.

Ce metode folosiți sau ați folosit voi?

#inalupu #saptamanaalaptarii2021 #sexualitatea #postpartum #alaptare #metodecontraceptive #LAM
#WBW2021 #WABA #ProtectBreastfeeding #SharedResponsibility #breastfeeding #SDGs #worldbreastfeedingweek2021 #ProtectBreastfeedingaSharedResponsibility #protectbreastfeedingtogether #buildingbackbetter #warmchain4breastfeeding #breastfeeding4publichealth

 

În 8 decembrie se împlinesc 8 ani de când am devenit mamă și vreau să împărtășesc cu voi 8 lecții. Puteți citi povestea nașterii lui Alexandru aici.

Nici nu puteam să îmi imaginez atunci ce mult mă voi schimba eu și întregul meu univers. De atunci, viața se împarte în ”înainte de copii” (î.c.) și ”după copii”(d.c.) 😄,

Oricâte cursuri ai face, oricâte cărți ai citi, ori cu câți părinți ai vorbi, eu cred că nimic nu te poate pregăti pentru schimbările din interiorul, dar și din exteriorul tău. Părințeala și, în special, mămicia (că pe asta o cunosc mai bine 🙂 ) sunt profund transformatoare. O dată cu apariția copilului în viața ta, apare și noua ta persoană.

Și cu cât te străduiești mai mult să fie totul ca înainte, cu atât mai greu este. Atunci când accepți că e o nouă viață și te adaptezi la modificările și provocările care apar zilnic, și procesul este mai ușor. Și poate fi chiar distractiv.

Multe proaspete mămici îmi spun că nu se așteptau să fie atât de provocator. Atât de intens. Și fericirea. Și provocările. Nu se așteptau să iubească atât de mult. Să se bucure atât de mult. Să se entuziasmeze atât de tare. Dar și să fie atât de greu. Să se panicheze la orice. Să doară atât de tare să nu îl poți ajuta când îl deranjează burtica.

În acești 8 ani am crescut enorm. Am învățat foarte multe lecții. Și mai am foarte multe de învățat. Azi vreau să împărtășesc cu voi 8 dintre aceste lecții.

1. Un adult învață mai mult de la copii, decât copiii de la adult (dacă își dă voie să accepte acest lucru).

Ce vreau să spun este că eu am crescut cu ideea că un copil este o carte cu foi albe, în care scriem noi, adulții. Mai întâi părinții, eventual bunicii și alte persoane apropiate, apoi educatoarele, învățătoarele etc.

Dar am înteles, după ce l-am născut pe Alex, că mintea lor vine ”pre-cablată” și, în același timp, absoarbe ca un burete în primii ani tot din mediul înconjurător. Mult mai mult decât am vrea sau sunt noi conștienți. Și, în plus, fiecare copil este unic. Și are o personalitate proprie. Nu e un mic roboțel pe care îl programăm noi să facă ce vrem noi.

Iar faptul că sunt, la început, doar parțial influențați de cultura, societate și tot ceea ce ne ”ține” pe noi, toate convingerile limitative, toate fricile inoculate în timp, îi face extrem de curioși, entuziaști, bucuroși.

Putem învăța de la ei:

  • bucuria,
  • prezența (trăitul în prezent: AICI și ACUM),
  • iubirea necondiționată,
  • curiozitatea,
  • sinceritatea,
  • toleranța,
  • nediscriminarea,
  • învățarea prin joc și joacă,
  • ușurința,
  • pasiunea,
  • concentrarea
  • și încă multe multe altele.

2. A fi părinte înseamnă a te adapta în fiecare zi.

Pe când ai impresia că te-ai prins cu ce se mănâncă, se schimbă iar ceva.

La început, asta poate fi una dintre cele mai dificile părți ale creșterii copiilor. Nu știi ce să îi faci. Ce vrea. Ce îi place. Apoi, încet-încet te acomodezi, înveți ce îi place și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Pentru ca, în scurt timp, el să evolueze și să schimbe iar totul. Fiecare vârstă vine cu propriile provocări. Nu apuci să te plictisești. Nici să stai într-o zonă de ”călduț”. În viața cu copii singura constantă e ”schimbarea” 🙂

Nu e prea încurajator, știu. Dar e adevărat. Și cu cât acceptăm mai repede, cu atât ne e mai ușor să ne adaptăm.

Eu cred că super-puterea părinților este capacitatea de adaptare rapidă.

3. În primii 7 ani de viață, copiii preiau foarte mult din stările adulților care sunt în preajma lor.

Asta sună destul de greu. E o responsabilitate. Dar e vorba doar de faptul că noi suntem responsabili de propriile noastre stări. Și avem puterea să decidem cum ne simțim. Indiferent de circumstanțe. Atunci când suntem conștienți că ei preiau (involuntar) stările noastre, putem fi mai vigilenți, iar atunci când observăm stări mai puțin plăcute să le trăim conștient, iar apoi să le eliberăm (fie prin râs, plâns, mișcare sau orice altceva ne ajută pe noi).

Observ cel mai bine această parte la proaspeții părinți care sunt agitați, transmițându-le agitația și bebelușilor. E firesc să fie agitați. Nu o spun ca și cum ar fi ceva anormal. Dar e important atunci când unul dintre părinți e mai agitat (de multe ori e mama, pentru că ea e toată ziua cu copilul), celălalt, dacă e mai liniștit să ia bebelușul și să îi dea ocazia primului să relaxeze puțin.

Văd mereu la mine și la copii asta. Și îmi vine să zic ”Tocmai azi când am o zi plină/grea, sunteți și voi agitați”. Iar ei ar putea să îmi răspundă: ”Suntem agitați pentru că ești tu” 🙂

Vreau să mai scriu o dată: NU ESTE DESPRE CINE E DE VINĂ! Este despre a conștientiza și a alege altceva.

4. Un părinte fericit e mai important decât toate jucăriile sau orice alte eforturi se mai gândesc părinții să facă.

Am convingerea că părinții fac ce știu și pot mai bine. Doar că ceea ce știu și pot într-un anumit moment e limitat. Și asta e firesc! DAcă suntem dispuși să învățăm și să lucrăm cu noi, putem să creștem și să știm și putem mai mult.

De multe ori, nu mai știm ce să le facem, ce să le dăm ca să le fie bine.

Din experiența mea de până acum (asta se poate schimba în timp) unii părinți se străduiesc foarte mult să le ofere tot ce pot copiilor. Asta, de multe ori, sacrificându-se. Dar sacrificiul nu este necesar. Pentru că duce la frustrare. La epuizare. La a da dintr-o găletușă goală. La a da din tine. Nu funcționează pe termen lung. Și ajungi să nu mai ai răbdare. Să te enervezi din nimicuri. Să te simți nedreptățită, neînțeleasă, neapreciată pentru tot ceea ce faci.

Cum ar fi să ai grijă și de tine? Să fii fericită și împlinită? Și din acea energie să fii acolo pentru copilul tău. Nu are nevoie ca tu să nu mai ai nicio activitate care să-ți facă plăcere pentru a fi non-stop cu el sau a-i călca toate rufele. Nu are nevoie ca tu să nu-ți faci timp să te duci la controlul anual, pentru că tu nu contezi. Dacă te îmbolnăvești cine are grijă de tine și de copil/copii? Nu are nevoie să mănânci resturile ce le rămân lor în farfurie (mamele știu despre ce vorbesc).

Copilul tău are nevoie de o mamă și de un tată fericiți. Pentru că atunci când suntem bine cu noi înșine, dăruim cu drag și cu entuziasm timpul și prezența noastră. Cu siguranță, copilul va aprecia mai mult că stai o jumătate de oră pe covor cu el/ea și vă jucați sau citiți sau orice vă face plăcere, decât că ai făcut 4 feluri de mâncare sau că ai făcut casa lună.

Gândește-te așa:

Peste ani ce vrei să-și amintească ai tăi copii despre tine? despre voi? despre relația voastră?

Ce exemplu vrei să îi dai fiicei sau fiului tău?

Pe mine aceste întrebări m-au făcut să-mi revizuiesc prioritățile și ”bătăliile” 🙂

5. Fiecare copil e unic.

Are nevoi unice. Are comportamente unice. Reacționează diferit la aceleași evenimente. Comparațiile nu doar că nu-i ajută cu nimic, dimpotrivă le afectează stima de sine și îi determină să se compare mereu. Eu sunt o persoană ce mă compar mereu. Cu cei mai buni din fiecare domeniu. Adică e misiune imposibilă pentru mine să fiu vreodată mulțumită de mine.

E important să înțelegem că fiecare om (și, implicit, copil) e în felul său. Și asta e bine. Nu e nevoie să fim toți la fel. Nu e nevoie să trecem prin șablon cu toții.

Dacă ai mai mulți copii ai tendința să compari. Dar realizezi repede cât sunt de diferiți și că ce a funcționat la unul, ai șanse mari să nu funcționeze și la celălalt/ceilalți. Se dezvoltă în ritmuri diferite (fizic, cognitiv, emoțional). Au personalități diferite. Au preocupări și talente diferite. Să observăm și să ne bucurăm pentru aceste specificități.

Nu mai comparați copiii între ei! Nu mai comparați oamenii, în general! Nu vă mai comparați voi! Mai ales, cu perfecțiunea din social media! E doar o mică parte din viața unor oameni. În nicio familie nu e mereu doar roz bonbon cu picățele! Fiecare are propriile provocări. Chiar dacă nu se văd neapărat.

6.  Copiii sunt oglinzile noastre cele mai fidele.

Nu doar copiii, ci toți oamenii cu care intrăm în contact și, în special, cei apropiați cu care interacționăm mai mult și mai profund. Cei din jur doar ne arată ce ne place sau ne deranjează la noi. Nu am putea să vedem în ceilalți ceva ce noi nu avem. Cum am putea recunoaște perseverenta cuiva dacă noi nu am trăit-o niciodată? Da, e posibil ca noi să nu manifestăm mereu această calitate și de aceea să o admirăm și recunoaștem la altcineva. Dar, cu siguranță, măcar din când în când am trăit-o și noi.

Dar este la fel de valabil și pentru comportamente care nu ne plac. De exemplu, când copiii sunt mârâiți, nu le convine nimic, își găsesc mereu din ce să plângă am învățat să mă uit și la mine. Îmi vine mie să fac asta? E ceva care mă deranjează? Da, le creez spațiul în care să refuleze sau doar să stea în brațe (dacă asta au nevoie), dar, în același timp, devin conștientă și de propriile mele trăiri.

Când am realizat că nu pot da ”vina” pe nimeni pentru stările și trăirile mele, a fost interesant. Chiar nasol pe alocuri. Adică nu e soțul responsabil? Nu sunt copiii ăștia mârâiți de vină că eu sunt acum nervoasă?

Nu! Și e greu la început să accepți asta. PEntru că noi nu suntem învățați să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre vieți. Încă de mici suntem învățați că masa e ”de vină” că ne-am lovit. Hai să lovim masa că ai dat cu capul de ea! Vă sună cunoscut? Ce e asta dacă nu tocmai pasarea responsabilității? Și atunci de ce ne așteptăm ca adulții să fie respnsabili de propriile vieți? De unde să fie? Doar dacă s-au trezit și au început să lucreze cu ei. Ceea ce, din fericire, fac tot mai mulți adulți.

7. Copiii trăiesc în prezent.

Copiii mici nu se gândesc la ce a fost ieri sau ce vor face mâine. Ei explorează și trăiesc la maxim fiecare clipă.

Am încercat să îi explic Emei (5 ani) cum și pe ea o țineam mult în brațe când era bebeluș (cum îl țin acum pe Filip și ea îmi reproșează). Și mi-a spus ”Mami, dar nu mă interesează cum a fost atunci! Eu îți zic de ACUM! Pe mine mă interesează ce se întămplă ACUM! Și acum, tu îl ții mai mult pe Filip în brațe decât pe mine!”

Și avea dreptate! Nu am putut să o contrazic. Doar să accept și să mă străduiesc să le acord și lor cât mai multă atenție și, mai ales, prezență.

Pentru noi, adulții cărora ne fuge mereu mintea ba înainte, ba înapoi, nu e deloc ușor să trăim clipa. Eu învăț intensiv asta. Și îmi iese tot mai mult. Deci sunt pe drumul cel bun.

8. Creșterea copiilor este cea mai bună cale să ne vindecăm și să evoluăm, dar noi nu ne împlinim prin ei.

Am înțeles destul de repede că, o dată cu maternitatea, au venit și foarte multe oportunități să vindec mici sau mari aspecte din viața mea. Acolo unde doare, unde îți apasă copiii butoanele, unde te scot din sărite, unde exagerezi, acolo e de vindecat. Și fiecare vindecare vine și cu evoluție. Cu creștere.

Și totuși, e foarte important să înțelegem că ei sunt ființe distincte de noi. Nu sunt prelungirea noastră. Nu sunt oportunitea de a ne împlini visurile prin ei. Ne dorim ce e mai bun pentru ei, dar rareori se întâmplă că acest ”ce e mai bun” să fie exact ceea ce ne-am fi dorit pentru noi. Mai bine să îi susținem în ceea ce își doresc ei! Și să ne împlinim propriile noastre visuri! Niciodată nu e prea târziu pentru nimic!

A ieșit mai lung decât mă așteptam articolul! Aștept cu drag împărtășirile voastre. Cum ați perceput voi lecțiile acestea sau poate altele învățate în viața de părinte?

8 lectii

Mersul de-a bușilea este, uneori, privit ca ceva negativ, în România. Sunt părinți care feresc copiii de această etapă pentru că există un mit conform căruia ”copiii care merg de-a bușilea încep să meargă în picioare singuri mai târziu”.

Îmi doresc în continuare să vă prezint beneficiile dovedite prin studii ale acestei etape firești din dezvoltarea bebelușilor.

Când ar trebui să înceapă mersul de-a bușilea?

Răspunsul la această întrebare, cam ca și restul întrebărilor referitoare la copii, este enervantul (pentru părinții care au nevoie de informații concrete și clare): DEPINDE. 🙂

Fiecare bebeluș este unic și are un ritm propriu de evoluție, atât în ceea ce privește aspectele ce țin de partea fizică, cât și cele ce țin emoțional, mental sau psihologic.

Majoritea încep undeva pe la 8 luni, dar sunt și copii care merg de-a bușilea de la 5 luni, 11 luni sau niciodată.

Eu am 3 copii și fiecare a fost foarte diferit ca dezvoltare: Alex a început să meargă de-a bușilea abia pe la 11 luni, Ema a mers încă de la 6 luni, iar Filip are acum 11 luni și are un stil interesant de a se deplasa pe fund, impingându-se în mâini, dar nu stă sau merge de-a bușilea încă.

Așadar, poate să înceapă să meargă devreme în patrupedie (de-a bușilea), mai târziu sau unii copii, într-adevăr, nu trec niciodată prin aceeastă etapă, în mod natural, fără să se intervină în proces.

Tipuri de deplasare

Experții au observat 25 de combinații unice ale părților corpului pe care bebelușii le fac pentru a se deplasa. Principalele 2 tipuri de mers de-a bușilea sunt târârea pe burtă și mersul încrucișat pe mâini și genunchi.

Mai jos aveți câteva exemple:

Tipuri de deplasare la bebeluși Sursa imaginii: https://www.verywellfamily.com/at-what-age-will-your-baby-start-to-crawl-5085117

 

Târârea pe burtă

Cam jumătate din bebeluși încep cu acest tip de deplasare. De obicei, aceștia încep mai devreme decât ceilalțti, întrucât târârea pe burtă necesită mai puțin echilibru și putere.

Uneori, bebelușii folosesc acest tip de deplasare până când încep să meargă în picioare. Alteori trec la mersul încrucișat: mână picior opus, pe palme și genunchi.

Mersul de-a bușilea

Acest tip de deplare presupune o bună și foarte bună coordonare a membrelor opuse (mână-picior opus). Bebelușul alternează brațele și picioarele, ceea ce înseamnă că brațul de pe o parte va ajunge pe podea în același timp cu piciorul de pe partea opusă.

Mersul de-a bușilea este vital în dezvoltarea unei părți importante a creierului: corpul calos.

Dezvoltarea creierului

Corpul calos este o bandă groasă de fibre nervoase care împarte lobii cortexului cerebral în emisfere stânga și dreaptă. Conectează părțile stângi și drepte ale creierului, permițând comunicare între emisfere. Corpul calos transferă informții motorii, senzoriale și cognitive între emisferele creierului.

Corpul calos - Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Corpul calos – Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Mersul de-a bușilea stimulează corpul calos să se dezvolte într-un mod echilibrat, permițând emisferelor cerebrale să comunice.

Mișcarea încrucișată lateral a copilului stimulează ambele părți ale corpului în mod egal și implică o coordonare a mișcărilor ochilor, urechilor, mâinilor, picioarelor și principalilor mușchi. Acest aspect conduce la dezvoltarea funcției cognitive, rezolvării de probleme și ușurință în învățare.

Mersul de-a bușilea ajută la formarea prizei șoldurilor

Acest tip de deplasare este și o etapă importantă în dezvoltarea fiziologică a mersului. Acțiunea mușchilor din timpul mersului în patrupedie le permite șoldurilor să se dezvolte optim, deplasându-se înainte și înapoi. Pe măsură ce bebelușul este tot mai puternic acest se poziționează astfel încât să-și poată ridica trupul și să își găsească echilibrul perfect pentru mers.

Dezvoltă armonios linia mediană a corpului

În mersul de-a bușilea copilul reușește să-și miște un membru al corpului de pe o parte pe cealaltă, de exemplu: să atingă cu brațul drept umărul stâng. Acest tip de mișcare dezvoltă vederea, auzul, învățarea și integrarea reflexelor.

Alte beneficii:

  • dezvoltă mușchii inferiori ai spatelui, în pregătire pentru poziția verticală;
  • pregătește gleznele pentru flexia utilizată la mers;
  • exersează rotații ale coloanei;
  • întărește coordonarea mână-ochi.

De ce unii bebeluși nu merg de-a bușilea?

Uneori, acest lucru se întâmplă întrucât sunt puși în diferite dispozitive (rotobil, jumper etc), duși de mâini mai repede decât ar fi ei pregătiți sau ar face-o singuri.

De aceea, e important să îi lăsăm în ritmul lor, să le asigurăm suficient timp pe podea încât să poată exersa, să nu îi forțăm prin folosirea diverselor ”ajutoare”.

Cum putem să îi ajutăm să meargă de-a bușilea?

Puteți încerca următoarele sugestii. Vedeți ce funcționează pentru voi:

  • oferiți-i bebelușului cât mai mult timp pe podea. Explorarea și curiozitatea înăscute îl va ajuta să încerce mișcări noi.
  • Permiteți-i să descopere singur statul în fund și în picioare. Astfel își va dezvolta puterea și coordonarea necesare mersului de-a bușilea.
  • Reduceți la minim susținerea lui în picioare (dusul de mâini) sau punerea în dispozitive pentru deplasare pentru a evita tensiunile musculare, care fac mai dificil mersul în patrupedie.
  • Evitați trendurile care spun că mersul în patru labe nu este important.

Știința a arătat deja de ceva vreme că această etapă este importantă în dezvoltarea lor. Există totuși și bebeluși care sar peste această etapă, așadar, dacă al vostru nu a mers de-a bușilea, nu vă faceți griji! 

Permiteți-i copilului să meargă de-a bușilea atât cât vrea și are nevoie, iar atunci când va merge singur va beneficia de toate avantajele dezvoltării corespunzătoare a corpului și creierului.

 

Cum a fost la voi cu mersul de-a bușilea?

Mersul de-a bușilea

În continuarea articolului despre sexualitate după naștere și alăptare, scriu azi despre metode contraceptive și alăptare.

E important de subliniat că după naștere proaspăta mămică poate rămâne foarte ușor însărcinată. În acest context, e bine să cunoaștem metodele prin care ne putem proteja de o nouă sarcină. Corpul are nevoie de aproximativ un an să-și revină după o sarcină și naștere. De aceea, ideal ar fi abia după un an să concepem din nou. Iar dacă este vorba de o naștere prin cezariană, indicațiile medicilor sunt să fie minim 2 ani pentru a-i da timp uterului să-și revină cât mai bine.

În contextul Săptămânii Internaționale a Alăptării vorbim de metode contraceptive ce sunt compatibile cu alăptarea, pentru că sunt și altele care pot influența negativ acest proces.

Tipuri de metode contraceptive recomandate când alăptezi

Vă propun o ierarhie stabilită de OMS (Organizația Mondială a Sănătății), Federația Internațională a Planning-ului Familial și Grupul de Lucru de Ghidare Tehnică. Aceasta pornește de la 3 tipuri de opțiuni:

  • prima alegere – metodele nonhormonale;
  • a doua alegere – metode bazate pe progesteron;
  • a treia alegere – metode bazate pe estrogen;

Cam aceasta ar fi ordinea în care să apelăm la ele atunci când alăptăm. Aproape orice metodă contraceptivă poate fi folosită și în timpul alăptării, dar contează perioada în care se introduce. Metodele bazate pe estrogen sunt de evitat pe cât posibil în timpul alăptării.

metode contraceptive1

metode contraceptive 2

Sursa: Breastfeeding and Human Lactation, Third edition

Pe lângă aceste metode este și metoda LAM (Lactational Amenorrhea Method). Această metodă presupune folosirea proactivă a infertilității determinată de amenoreea de lactație (lipsa menstruației), DAR are loc doar în anumite circumstanțe:

  1. femeia alăptează exclusiv (nu îi oferă nimic altceva în afară de laptele matern, nici apă, nici suplimentare, nici alte alimente);
  2. femeia nu a experiementat niciun fel de sângerare vaginală sau spotting (pete maronii) după încheierea lohiilor (orice sângerare înainte de ziua 56 postpartum se ignoră);
  3. bebelușul are sub 6 luni.

Așadar aceasta este o metodă naturală, dar temporară și e important să se respecte cele 3 condiții de mai sus. Altfel, mama nu este protejată. După ce nu mai are efect este necesară folosirea unei alte metode contraceptive.

Pentru metodele ireversibile (vasectomia și legarea trompelor uterine) este importantă consilierea cuplului și ca aceștia să fie 100% siguri că nu vor mai dori copii niciodată.

Informarea și luarea de decizii în cunoștință de cauză sunt extrem de importante în orice context.

Ce metode folosiți sau ați folosit voi?

#inalupu #saptamanaalaptarii2021 #sexualitatea #postpartum #alaptare #metodecontraceptive #LAM
#WBW2021 #WABA #ProtectBreastfeeding #SharedResponsibility #breastfeeding #SDGs #worldbreastfeedingweek2021 #ProtectBreastfeedingaSharedResponsibility #protectbreastfeedingtogether #buildingbackbetter #warmchain4breastfeeding #breastfeeding4publichealth

 

metode contraceptive

În 8 decembrie se împlinesc 8 ani de când am devenit mamă și vreau să împărtășesc cu voi 8 lecții. Puteți citi povestea nașterii lui Alexandru aici.

Nici nu puteam să îmi imaginez atunci ce mult mă voi schimba eu și întregul meu univers. De atunci, viața se împarte în ”înainte de copii” (î.c.) și ”după copii”(d.c.) 😄,

Oricâte cursuri ai face, oricâte cărți ai citi, ori cu câți părinți ai vorbi, eu cred că nimic nu te poate pregăti pentru schimbările din interiorul, dar și din exteriorul tău. Părințeala și, în special, mămicia (că pe asta o cunosc mai bine 🙂 ) sunt profund transformatoare. O dată cu apariția copilului în viața ta, apare și noua ta persoană.

Și cu cât te străduiești mai mult să fie totul ca înainte, cu atât mai greu este. Atunci când accepți că e o nouă viață și te adaptezi la modificările și provocările care apar zilnic, și procesul este mai ușor. Și poate fi chiar distractiv.

Multe proaspete mămici îmi spun că nu se așteptau să fie atât de provocator. Atât de intens. Și fericirea. Și provocările. Nu se așteptau să iubească atât de mult. Să se bucure atât de mult. Să se entuziasmeze atât de tare. Dar și să fie atât de greu. Să se panicheze la orice. Să doară atât de tare să nu îl poți ajuta când îl deranjează burtica.

În acești 8 ani am crescut enorm. Am învățat foarte multe lecții. Și mai am foarte multe de învățat. Azi vreau să împărtășesc cu voi 8 dintre aceste lecții.

1. Un adult învață mai mult de la copii, decât copiii de la adult (dacă își dă voie să accepte acest lucru).

Ce vreau să spun este că eu am crescut cu ideea că un copil este o carte cu foi albe, în care scriem noi, adulții. Mai întâi părinții, eventual bunicii și alte persoane apropiate, apoi educatoarele, învățătoarele etc.

Dar am înteles, după ce l-am născut pe Alex, că mintea lor vine ”pre-cablată” și, în același timp, absoarbe ca un burete în primii ani tot din mediul înconjurător. Mult mai mult decât am vrea sau sunt noi conștienți. Și, în plus, fiecare copil este unic. Și are o personalitate proprie. Nu e un mic roboțel pe care îl programăm noi să facă ce vrem noi.

Iar faptul că sunt, la început, doar parțial influențați de cultura, societate și tot ceea ce ne ”ține” pe noi, toate convingerile limitative, toate fricile inoculate în timp, îi face extrem de curioși, entuziaști, bucuroși.

Putem învăța de la ei:

  • bucuria,
  • prezența (trăitul în prezent: AICI și ACUM),
  • iubirea necondiționată,
  • curiozitatea,
  • sinceritatea,
  • toleranța,
  • nediscriminarea,
  • învățarea prin joc și joacă,
  • ușurința,
  • pasiunea,
  • concentrarea
  • și încă multe multe altele.

2. A fi părinte înseamnă a te adapta în fiecare zi.

Pe când ai impresia că te-ai prins cu ce se mănâncă, se schimbă iar ceva.

La început, asta poate fi una dintre cele mai dificile părți ale creșterii copiilor. Nu știi ce să îi faci. Ce vrea. Ce îi place. Apoi, încet-încet te acomodezi, înveți ce îi place și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Pentru ca, în scurt timp, el să evolueze și să schimbe iar totul. Fiecare vârstă vine cu propriile provocări. Nu apuci să te plictisești. Nici să stai într-o zonă de ”călduț”. În viața cu copii singura constantă e ”schimbarea” 🙂

Nu e prea încurajator, știu. Dar e adevărat. Și cu cât acceptăm mai repede, cu atât ne e mai ușor să ne adaptăm.

Eu cred că super-puterea părinților este capacitatea de adaptare rapidă.

3. În primii 7 ani de viață, copiii preiau foarte mult din stările adulților care sunt în preajma lor.

Asta sună destul de greu. E o responsabilitate. Dar e vorba doar de faptul că noi suntem responsabili de propriile noastre stări. Și avem puterea să decidem cum ne simțim. Indiferent de circumstanțe. Atunci când suntem conștienți că ei preiau (involuntar) stările noastre, putem fi mai vigilenți, iar atunci când observăm stări mai puțin plăcute să le trăim conștient, iar apoi să le eliberăm (fie prin râs, plâns, mișcare sau orice altceva ne ajută pe noi).

Observ cel mai bine această parte la proaspeții părinți care sunt agitați, transmițându-le agitația și bebelușilor. E firesc să fie agitați. Nu o spun ca și cum ar fi ceva anormal. Dar e important atunci când unul dintre părinți e mai agitat (de multe ori e mama, pentru că ea e toată ziua cu copilul), celălalt, dacă e mai liniștit să ia bebelușul și să îi dea ocazia primului să relaxeze puțin.

Văd mereu la mine și la copii asta. Și îmi vine să zic ”Tocmai azi când am o zi plină/grea, sunteți și voi agitați”. Iar ei ar putea să îmi răspundă: ”Suntem agitați pentru că ești tu” 🙂

Vreau să mai scriu o dată: NU ESTE DESPRE CINE E DE VINĂ! Este despre a conștientiza și a alege altceva.

4. Un părinte fericit e mai important decât toate jucăriile sau orice alte eforturi se mai gândesc părinții să facă.

Am convingerea că părinții fac ce știu și pot mai bine. Doar că ceea ce știu și pot într-un anumit moment e limitat. Și asta e firesc! DAcă suntem dispuși să învățăm și să lucrăm cu noi, putem să creștem și să știm și putem mai mult.

De multe ori, nu mai știm ce să le facem, ce să le dăm ca să le fie bine.

Din experiența mea de până acum (asta se poate schimba în timp) unii părinți se străduiesc foarte mult să le ofere tot ce pot copiilor. Asta, de multe ori, sacrificându-se. Dar sacrificiul nu este necesar. Pentru că duce la frustrare. La epuizare. La a da dintr-o găletușă goală. La a da din tine. Nu funcționează pe termen lung. Și ajungi să nu mai ai răbdare. Să te enervezi din nimicuri. Să te simți nedreptățită, neînțeleasă, neapreciată pentru tot ceea ce faci.

Cum ar fi să ai grijă și de tine? Să fii fericită și împlinită? Și din acea energie să fii acolo pentru copilul tău. Nu are nevoie ca tu să nu mai ai nicio activitate care să-ți facă plăcere pentru a fi non-stop cu el sau a-i călca toate rufele. Nu are nevoie ca tu să nu-ți faci timp să te duci la controlul anual, pentru că tu nu contezi. Dacă te îmbolnăvești cine are grijă de tine și de copil/copii? Nu are nevoie să mănânci resturile ce le rămân lor în farfurie (mamele știu despre ce vorbesc).

Copilul tău are nevoie de o mamă și de un tată fericiți. Pentru că atunci când suntem bine cu noi înșine, dăruim cu drag și cu entuziasm timpul și prezența noastră. Cu siguranță, copilul va aprecia mai mult că stai o jumătate de oră pe covor cu el/ea și vă jucați sau citiți sau orice vă face plăcere, decât că ai făcut 4 feluri de mâncare sau că ai făcut casa lună.

Gândește-te așa:

Peste ani ce vrei să-și amintească ai tăi copii despre tine? despre voi? despre relația voastră?

Ce exemplu vrei să îi dai fiicei sau fiului tău?

Pe mine aceste întrebări m-au făcut să-mi revizuiesc prioritățile și ”bătăliile” 🙂

5. Fiecare copil e unic.

Are nevoi unice. Are comportamente unice. Reacționează diferit la aceleași evenimente. Comparațiile nu doar că nu-i ajută cu nimic, dimpotrivă le afectează stima de sine și îi determină să se compare mereu. Eu sunt o persoană ce mă compar mereu. Cu cei mai buni din fiecare domeniu. Adică e misiune imposibilă pentru mine să fiu vreodată mulțumită de mine.

E important să înțelegem că fiecare om (și, implicit, copil) e în felul său. Și asta e bine. Nu e nevoie să fim toți la fel. Nu e nevoie să trecem prin șablon cu toții.

Dacă ai mai mulți copii ai tendința să compari. Dar realizezi repede cât sunt de diferiți și că ce a funcționat la unul, ai șanse mari să nu funcționeze și la celălalt/ceilalți. Se dezvoltă în ritmuri diferite (fizic, cognitiv, emoțional). Au personalități diferite. Au preocupări și talente diferite. Să observăm și să ne bucurăm pentru aceste specificități.

Nu mai comparați copiii între ei! Nu mai comparați oamenii, în general! Nu vă mai comparați voi! Mai ales, cu perfecțiunea din social media! E doar o mică parte din viața unor oameni. În nicio familie nu e mereu doar roz bonbon cu picățele! Fiecare are propriile provocări. Chiar dacă nu se văd neapărat.

6.  Copiii sunt oglinzile noastre cele mai fidele.

Nu doar copiii, ci toți oamenii cu care intrăm în contact și, în special, cei apropiați cu care interacționăm mai mult și mai profund. Cei din jur doar ne arată ce ne place sau ne deranjează la noi. Nu am putea să vedem în ceilalți ceva ce noi nu avem. Cum am putea recunoaște perseverenta cuiva dacă noi nu am trăit-o niciodată? Da, e posibil ca noi să nu manifestăm mereu această calitate și de aceea să o admirăm și recunoaștem la altcineva. Dar, cu siguranță, măcar din când în când am trăit-o și noi.

Dar este la fel de valabil și pentru comportamente care nu ne plac. De exemplu, când copiii sunt mârâiți, nu le convine nimic, își găsesc mereu din ce să plângă am învățat să mă uit și la mine. Îmi vine mie să fac asta? E ceva care mă deranjează? Da, le creez spațiul în care să refuleze sau doar să stea în brațe (dacă asta au nevoie), dar, în același timp, devin conștientă și de propriile mele trăiri.

Când am realizat că nu pot da ”vina” pe nimeni pentru stările și trăirile mele, a fost interesant. Chiar nasol pe alocuri. Adică nu e soțul responsabil? Nu sunt copiii ăștia mârâiți de vină că eu sunt acum nervoasă?

Nu! Și e greu la început să accepți asta. PEntru că noi nu suntem învățați să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre vieți. Încă de mici suntem învățați că masa e ”de vină” că ne-am lovit. Hai să lovim masa că ai dat cu capul de ea! Vă sună cunoscut? Ce e asta dacă nu tocmai pasarea responsabilității? Și atunci de ce ne așteptăm ca adulții să fie respnsabili de propriile vieți? De unde să fie? Doar dacă s-au trezit și au început să lucreze cu ei. Ceea ce, din fericire, fac tot mai mulți adulți.

7. Copiii trăiesc în prezent.

Copiii mici nu se gândesc la ce a fost ieri sau ce vor face mâine. Ei explorează și trăiesc la maxim fiecare clipă.

Am încercat să îi explic Emei (5 ani) cum și pe ea o țineam mult în brațe când era bebeluș (cum îl țin acum pe Filip și ea îmi reproșează). Și mi-a spus ”Mami, dar nu mă interesează cum a fost atunci! Eu îți zic de ACUM! Pe mine mă interesează ce se întămplă ACUM! Și acum, tu îl ții mai mult pe Filip în brațe decât pe mine!”

Și avea dreptate! Nu am putut să o contrazic. Doar să accept și să mă străduiesc să le acord și lor cât mai multă atenție și, mai ales, prezență.

Pentru noi, adulții cărora ne fuge mereu mintea ba înainte, ba înapoi, nu e deloc ușor să trăim clipa. Eu învăț intensiv asta. Și îmi iese tot mai mult. Deci sunt pe drumul cel bun.

8. Creșterea copiilor este cea mai bună cale să ne vindecăm și să evoluăm, dar noi nu ne împlinim prin ei.

Am înțeles destul de repede că, o dată cu maternitatea, au venit și foarte multe oportunități să vindec mici sau mari aspecte din viața mea. Acolo unde doare, unde îți apasă copiii butoanele, unde te scot din sărite, unde exagerezi, acolo e de vindecat. Și fiecare vindecare vine și cu evoluție. Cu creștere.

Și totuși, e foarte important să înțelegem că ei sunt ființe distincte de noi. Nu sunt prelungirea noastră. Nu sunt oportunitea de a ne împlini visurile prin ei. Ne dorim ce e mai bun pentru ei, dar rareori se întâmplă că acest ”ce e mai bun” să fie exact ceea ce ne-am fi dorit pentru noi. Mai bine să îi susținem în ceea ce își doresc ei! Și să ne împlinim propriile noastre visuri! Niciodată nu e prea târziu pentru nimic!

A ieșit mai lung decât mă așteptam articolul! Aștept cu drag împărtășirile voastre. Cum ați perceput voi lecțiile acestea sau poate altele învățate în viața de părinte?

8 lectii

Mersul de-a bușilea este, uneori, privit ca ceva negativ, în România. Sunt părinți care feresc copiii de această etapă pentru că există un mit conform căruia ”copiii care merg de-a bușilea încep să meargă în picioare singuri mai târziu”.

Îmi doresc în continuare să vă prezint beneficiile dovedite prin studii ale acestei etape firești din dezvoltarea bebelușilor.

Când ar trebui să înceapă mersul de-a bușilea?

Răspunsul la această întrebare, cam ca și restul întrebărilor referitoare la copii, este enervantul (pentru părinții care au nevoie de informații concrete și clare): DEPINDE. 🙂

Fiecare bebeluș este unic și are un ritm propriu de evoluție, atât în ceea ce privește aspectele ce țin de partea fizică, cât și cele ce țin emoțional, mental sau psihologic.

Majoritea încep undeva pe la 8 luni, dar sunt și copii care merg de-a bușilea de la 5 luni, 11 luni sau niciodată.

Eu am 3 copii și fiecare a fost foarte diferit ca dezvoltare: Alex a început să meargă de-a bușilea abia pe la 11 luni, Ema a mers încă de la 6 luni, iar Filip are acum 11 luni și are un stil interesant de a se deplasa pe fund, impingându-se în mâini, dar nu stă sau merge de-a bușilea încă.

Așadar, poate să înceapă să meargă devreme în patrupedie (de-a bușilea), mai târziu sau unii copii, într-adevăr, nu trec niciodată prin aceeastă etapă, în mod natural, fără să se intervină în proces.

Tipuri de deplasare

Experții au observat 25 de combinații unice ale părților corpului pe care bebelușii le fac pentru a se deplasa. Principalele 2 tipuri de mers de-a bușilea sunt târârea pe burtă și mersul încrucișat pe mâini și genunchi.

Mai jos aveți câteva exemple:

Tipuri de deplasare la bebeluși Sursa imaginii: https://www.verywellfamily.com/at-what-age-will-your-baby-start-to-crawl-5085117

 

Târârea pe burtă

Cam jumătate din bebeluși încep cu acest tip de deplasare. De obicei, aceștia încep mai devreme decât ceilalțti, întrucât târârea pe burtă necesită mai puțin echilibru și putere.

Uneori, bebelușii folosesc acest tip de deplasare până când încep să meargă în picioare. Alteori trec la mersul încrucișat: mână picior opus, pe palme și genunchi.

Mersul de-a bușilea

Acest tip de deplare presupune o bună și foarte bună coordonare a membrelor opuse (mână-picior opus). Bebelușul alternează brațele și picioarele, ceea ce înseamnă că brațul de pe o parte va ajunge pe podea în același timp cu piciorul de pe partea opusă.

Mersul de-a bușilea este vital în dezvoltarea unei părți importante a creierului: corpul calos.

Dezvoltarea creierului

Corpul calos este o bandă groasă de fibre nervoase care împarte lobii cortexului cerebral în emisfere stânga și dreaptă. Conectează părțile stângi și drepte ale creierului, permițând comunicare între emisfere. Corpul calos transferă informții motorii, senzoriale și cognitive între emisferele creierului.

Corpul calos - Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Corpul calos – Sursa imagine: www.greelane.com/ro

Mersul de-a bușilea stimulează corpul calos să se dezvolte într-un mod echilibrat, permițând emisferelor cerebrale să comunice.

Mișcarea încrucișată lateral a copilului stimulează ambele părți ale corpului în mod egal și implică o coordonare a mișcărilor ochilor, urechilor, mâinilor, picioarelor și principalilor mușchi. Acest aspect conduce la dezvoltarea funcției cognitive, rezolvării de probleme și ușurință în învățare.

Mersul de-a bușilea ajută la formarea prizei șoldurilor

Acest tip de deplasare este și o etapă importantă în dezvoltarea fiziologică a mersului. Acțiunea mușchilor din timpul mersului în patrupedie le permite șoldurilor să se dezvolte optim, deplasându-se înainte și înapoi. Pe măsură ce bebelușul este tot mai puternic acest se poziționează astfel încât să-și poată ridica trupul și să își găsească echilibrul perfect pentru mers.

Dezvoltă armonios linia mediană a corpului

În mersul de-a bușilea copilul reușește să-și miște un membru al corpului de pe o parte pe cealaltă, de exemplu: să atingă cu brațul drept umărul stâng. Acest tip de mișcare dezvoltă vederea, auzul, învățarea și integrarea reflexelor.

Alte beneficii:

  • dezvoltă mușchii inferiori ai spatelui, în pregătire pentru poziția verticală;
  • pregătește gleznele pentru flexia utilizată la mers;
  • exersează rotații ale coloanei;
  • întărește coordonarea mână-ochi.

De ce unii bebeluși nu merg de-a bușilea?

Uneori, acest lucru se întâmplă întrucât sunt puși în diferite dispozitive (rotobil, jumper etc), duși de mâini mai repede decât ar fi ei pregătiți sau ar face-o singuri.

De aceea, e important să îi lăsăm în ritmul lor, să le asigurăm suficient timp pe podea încât să poată exersa, să nu îi forțăm prin folosirea diverselor ”ajutoare”.

Cum putem să îi ajutăm să meargă de-a bușilea?

Puteți încerca următoarele sugestii. Vedeți ce funcționează pentru voi:

  • oferiți-i bebelușului cât mai mult timp pe podea. Explorarea și curiozitatea înăscute îl va ajuta să încerce mișcări noi.
  • Permiteți-i să descopere singur statul în fund și în picioare. Astfel își va dezvolta puterea și coordonarea necesare mersului de-a bușilea.
  • Reduceți la minim susținerea lui în picioare (dusul de mâini) sau punerea în dispozitive pentru deplasare pentru a evita tensiunile musculare, care fac mai dificil mersul în patrupedie.
  • Evitați trendurile care spun că mersul în patru labe nu este important.

Știința a arătat deja de ceva vreme că această etapă este importantă în dezvoltarea lor. Există totuși și bebeluși care sar peste această etapă, așadar, dacă al vostru nu a mers de-a bușilea, nu vă faceți griji! 

Permiteți-i copilului să meargă de-a bușilea atât cât vrea și are nevoie, iar atunci când va merge singur va beneficia de toate avantajele dezvoltării corespunzătoare a corpului și creierului.

 

Cum a fost la voi cu mersul de-a bușilea?

Mersul de-a bușilea

În continuarea articolului despre sexualitate după naștere și alăptare, scriu azi despre metode contraceptive și alăptare.

E important de subliniat că după naștere proaspăta mămică poate rămâne foarte ușor însărcinată. În acest context, e bine să cunoaștem metodele prin care ne putem proteja de o nouă sarcină. Corpul are nevoie de aproximativ un an să-și revină după o sarcină și naștere. De aceea, ideal ar fi abia după un an să concepem din nou. Iar dacă este vorba de o naștere prin cezariană, indicațiile medicilor sunt să fie minim 2 ani pentru a-i da timp uterului să-și revină cât mai bine.

În contextul Săptămânii Internaționale a Alăptării vorbim de metode contraceptive ce sunt compatibile cu alăptarea, pentru că sunt și altele care pot influența negativ acest proces.

Tipuri de metode contraceptive recomandate când alăptezi

Vă propun o ierarhie stabilită de OMS (Organizația Mondială a Sănătății), Federația Internațională a Planning-ului Familial și Grupul de Lucru de Ghidare Tehnică. Aceasta pornește de la 3 tipuri de opțiuni:

  • prima alegere – metodele nonhormonale;
  • a doua alegere – metode bazate pe progesteron;
  • a treia alegere – metode bazate pe estrogen;

Cam aceasta ar fi ordinea în care să apelăm la ele atunci când alăptăm. Aproape orice metodă contraceptivă poate fi folosită și în timpul alăptării, dar contează perioada în care se introduce. Metodele bazate pe estrogen sunt de evitat pe cât posibil în timpul alăptării.

metode contraceptive1

metode contraceptive 2

Sursa: Breastfeeding and Human Lactation, Third edition

Pe lângă aceste metode este și metoda LAM (Lactational Amenorrhea Method). Această metodă presupune folosirea proactivă a infertilității determinată de amenoreea de lactație (lipsa menstruației), DAR are loc doar în anumite circumstanțe:

  1. femeia alăptează exclusiv (nu îi oferă nimic altceva în afară de laptele matern, nici apă, nici suplimentare, nici alte alimente);
  2. femeia nu a experiementat niciun fel de sângerare vaginală sau spotting (pete maronii) după încheierea lohiilor (orice sângerare înainte de ziua 56 postpartum se ignoră);
  3. bebelușul are sub 6 luni.

Așadar aceasta este o metodă naturală, dar temporară și e important să se respecte cele 3 condiții de mai sus. Altfel, mama nu este protejată. După ce nu mai are efect este necesară folosirea unei alte metode contraceptive.

Pentru metodele ireversibile (vasectomia și legarea trompelor uterine) este importantă consilierea cuplului și ca aceștia să fie 100% siguri că nu vor mai dori copii niciodată.

Informarea și luarea de decizii în cunoștință de cauză sunt extrem de importante în orice context.

Ce metode folosiți sau ați folosit voi?

#inalupu #saptamanaalaptarii2021 #sexualitatea #postpartum #alaptare #metodecontraceptive #LAM
#WBW2021 #WABA #ProtectBreastfeeding #SharedResponsibility #breastfeeding #SDGs #worldbreastfeedingweek2021 #ProtectBreastfeedingaSharedResponsibility #protectbreastfeedingtogether #buildingbackbetter #warmchain4breastfeeding #breastfeeding4publichealth

 

metode contraceptive
Meniu