Diverse, Femeie

Nu (te) mai compara!

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani! Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne…
compara
compara

Nu (te) mai compara!

Niciun comentariu
Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani! Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău. Am fost crescuți (majoritatea…
compara

Nu (te) mai compara!

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani! Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău. Am fost crescuți (majoritatea…

Nu (te) mai compara!

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani! Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău. Am fost crescuți (majoritatea…
compara
compara
DiverseFemeie

Nu (te) mai compara!

0
Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani! Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte…

Nu (te) mai compara!

Diverse, Femeie
0
compara
Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani! Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău. Am fost crescuți (majoritatea dintre noi) fiind comparați cu alții. Și avem tendința să facem același lucru. Dar putem întrerupe acest cerc. Putem alege…

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

Week-end-ul trecut am participat la un curs de bază de ThetaHealing cu minunata Maria Mermezan – Dăscălița de Theta. A fost mult mai mult decât un curs și o terapie de grup. A fost o întreagă experiență! O recomand cu mare mare drag!

Iar una dintre temele care mi-au apărut mie în acest week-end au fost LIMITELE.

Limitele și creșterea copiilor

Trebuie să recunosc că eu am auzit despre limite și am început să le aplic după ce s-a născut Alex. Deci în contextul creșterii copiilor. Am citit mult, am fost la seminarii, dar nu reușeam să pun în aplicare teoria, pe care aveam impresia că o înțeleg. Înțelegeam foarte bine necesitatea existenței limitelor pentru dezvoltarea armonioasă, doar că (și asta am descoperit mai târziu) limitele mele erau extrem de largi. Pentru că efectiv le putea duce.

Așa că lui Alex nu prea am reușit să îi pun limite. Și asta se cam vedea. Dar nu știam practic, în realitate, cum să schimb.

Ei bine, viața ne dă ceea ce ne dorim 🙂 Așa că, după ce am născut-o pe Ema, limitele mele s-au îngustat dintr-o dată foarte mult. Atât pentru că fizic și emoțional nu mai puteam să îi satisfac doar lui Alex nevoile, imediat ce și le manifesta. Cât și pentru că mi s-a activat rana din copilărie de după nașterea surorii mele, pe care nici nu o conștientizasem până atunci. Dar care mi-a dat ceva vreme de furcă. Dar asta e altă poveste.

Și recunosc că până la acest week-end mă gândeam la limite doar în contextul creșterii copiilor. Am învățat (eu așa zic), până la urmă, să pun limite ferme, dar cu blândețe și empatie și fără să le îngrădesc libertatea și curiozitatea (asta era una dintre fricile mele principale legat de limite).

Altfel de limite

Dar cursul de ThetaHealing m-a obligat să reconsider necesitatea și utilitatea stabilirii limitelor și în alte relații.

Din dorința de a nu deranja și supăra (pe care am dezvoltat-o în copilărie, când așteptările adulților erau să nu deranjăm sau supărăm pe cineva), mi-am călcat de multe ori pe inimă. Am făcut lucruri pe care nu mi le doream neapărat. Sau am acceptat lucruri care nu îmi făceau bine.

Am fost multă vreme fata ascultătoare, care evita conflictele. Și eram apreciată pentru cât de ”împăciuitoare” eram. Asta traducându-se, mai exact, în lăsam de la mine ca să fie bine și atunci normal că pentru celălalt era bine.

Dar eu am ajuns frustrată. Am ascuns sub preș multă furie. Nu am mai avut încredere în mine. Cedam prea ușor. Și, la un moment dat, nici nu mai știam prea bine cine sunt și ce vreau, de fapt. Mă uitam în jur, poate îmi spune cineva cine sunt și ce să fac …

Exemplu

Să vă dau un exemplu concret. Mie nu îmi place să vorbesc despre alți oameni, decât dacă e sub formă de laudă sau ca sursă de inspirație. Nu îmi place nici să ascult vorbindu-se (de rău) de alții. Simt că îmi scade instant energia și pentru asta am început să evit situațiile în care aș putea să fiu în astfel de contexte. Dar, evident, sunt și persoane pe care nu le poți evita.

Și încă mai am astfel de persoane în preajmă, care încep și îi vorbesc pe alții. Și atunci, eu încerc să schimb subiectul sau să găsesc argumente, justificări pentru persoana asupra căreia se aruncă tirada. Numai că, bineînțeles, nu prea funcționează. Și eu ajung să mă simt sleită de puteri și să îmi încalc niște principii și valori importante.

Iar la curs am înțeles că în aceste situații (și nu numai) este nevoie să pun o limită. Să spun că îmi doresc să vorbim despre altceva. Numai că mie îmi este extrem de jenă și nu vreau ca persoana respectivă să se supere pe mine. De fapt, chiar am realizat că mi-aș dori (deși știu că nu e posibil) ca nimeni vreodată să nu se supere pe mine. Să mă placă toată lumea. Numai că asta e imposibil. Și, cel mai probabil, ajungi să nu te mai placi tu deloc.

Concluzia

Am ajuns la concluzia că în orice relație avem nevoie să stabilim niște limite. Da, le stabilim cu calm, cu fermitate, dar și cu blândețe. Pentru că altfel, ajungem ”la capătul răbdării” și avem ieșiri necontrolate, care fac mult rău tuturor, iar apoi ajungem (mai ales, noi, femeile) în vinovăție. O emoție de vibrație extrem de joasă. De care nu avem deloc nevoie.

Așa că mi-am luat relațiile la ”analiză” și am început să mă gândesc unde și cum să stabilesc limitele, încât să mă simt și eu confortabil și să fie ok și pentru cealaltă parte.

Tu știi să stabilești limite în interacțiunile cu ceilalți?

Nu (te) mai compara!

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani!

Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău.

Am fost crescuți (majoritatea dintre noi) fiind comparați cu alții. Și avem tendința să facem același lucru. Dar putem întrerupe acest cerc. Putem alege să oprim comparațiile.

Compararea bebelușilor încă de când se nasc

”Bebelușul vecinei de salon este mai ”cuminte” / ”rau” / doarme mai mult / mai puțin / mănâncă mai mult / mai puțin” etc.

”Copilul meu de la 2 săptămâni își ridica singur capul.”

”La 4 luni deja stătea în fund.”

”Copilul prietenilor noștri mergea de la 8 luni.”

”Primul copil a fost într-un anumit fel … ”

compara

Sursa foto: Freepik

De ce nu sunt benefice?

Pentru că fiecare copil este unic. Fiecare mamă, fiecare familie este în felul ei. Nu există rețete universale care să funcționeze pentru absolut toate persoanele. Există doar repere generale, principii și valori. Creștem și ne dezvoltăm în ritmuri diferite. Ceea ce este perfect!

Comparațiile nu fac decât să creeze panică, frică, neadecvare pentru părinții (și așa destul de bulversați de schimbările majore care au loc în primii ani de viață cu un nou membru al familiei).

Multe mame se simt incompetente. Simt că nu fac lucrurile bine, Că nu se descurcă cu proprii lor bebeluși. Că nu sunt mame bune. 🙁 Și asta pentru că se compară. Pentru că au așteptări nerealiste. Se uită la pozele unei familii ”perfecte” pe rețelele sociale sau la un moment surprins din viața unei alte familii și își imaginează că doar ele trec și prin momente provocatoare.

Totuși cred că e util, de exemplu, să vedem că și alte familii au provocări similare cu ale noastre. Nu avem nevoie de sfaturi. Doar să știm că suntem ok. Că suntem ”normale”.

Sau mai sunt proaspete mămici care se uită cum țin eu un bebeluș (după 2 deja ai mei și mulți alții pe care i-am ținut din primele lor zile de viață) și se gândesc că ele nu fac bine, că nu se descurcă!

Comparația nu își are locul și rostul. Eu asta fac! Tu ești poate la primul nou-născut pe care îl ții în brațe. În câteva zile o să vezi că ești deja profesionistă și tu știi cel mai bine ce i se potrivește copilului tău! Tu îl cunoști cel mai bine! Doar dă-ți un pic de timp!

Compararea copiilor între ei – fie că sunt frați sau nu

Compararea copiilor, mai ales, dacă sunt frați este extrem de dăunătoare! E important ca noi, adulții, să înțelegem că fiecare dintre noi suntem unici, inclusiv copiii și asta este extraordinar!

Cum ar fi să fim toți la indigo? Și asta să le transmitem și lor: fiecare dintre noi avem propriile calități și defecte, propria personalitate, reacționăm diferit, dar asta este foarte bine și ne subliniază unicitatea.

Uneori ne dorim ca și copilul nostru să facă anumite lucruri pe care le fac alți copii și atunci apelăm la fraze de genul:

”Uită-te la copilul acela, e mai mic decât tine și mănâncă tot.”

”Fratele tău s-a îmbrăcat deja.”

”Toți copiii din parc stau liniștiți. De ce nu poți fi și tu ca ei?”

compara

Sursa foto: Freepik

Ce mesaje primește copilul?

Și dacă vă e greu să vă imaginați, aduceți-vă aminte cum vă simțiți voi când sunteți comparați cu altcineva:

  • nu sunt suficient de bun;
  • alții sunt mai buni;
  • nu fac ceea ce trebuie / se așteaptă ceilalți de la mine;
  • trebuie să fac ce fac ceilalți;
  • sunt defect;
  • trebuie să mă uit la ceilalți pentru a ști ce și cum să fac;

și multe altele de genul acesta. Pe care le cărăm în spate toate viața. Iar în adolescență, când copilul vrea să fie ”cool” și face precum ”gașca” (fumează, se droghează, își începe devreme viața sexuală, bea alcool) pentru a se simți integrat, ca ceilalți, nu ne mai place. Dar noi l-am încurajat să se uite la ceilalți. Să se compare cu ei. Că ei sunt mai buni.

Comparația cu extremele (cei mai buni sau cei mai slabi)

Pfff … toată viața m-am comparat cu cei mai buni. Niciodată nu m-am simțit suficient de competentă și de bună. Niciodată nu m-am simțit suficientă. Încă mai sufăr de asta … dar, mă tratez 🙂

Chiar și după ce am început să lucrez cu mine, încă nu am reușit să trec total peste comparația cu cei mai buni. Și asta mă blochează mult. De cele mai multe ori nu mă apuc să pun în aplicare o idee pentru că există deja cineva mai bun ca mine (în opinia mea) care face deja acel lucru.

Uit însă că fiecare dintre noi ne punem propria energie în tot ceea ce facem. Că oamenii caută experiențele și felul în care îi faci să se simtă, nu neapărat informațiile. Și că, oricât de experimentat sau bun ar fi altcineva, și eu am ceva unic, pe care îl transmit în felul meu. Iar cine rezonează cu mine și cu felul meu de a fi, mă va alege pe mine.

Același lucru e valabil și pentru oricare dintre voi. Nu vă lăsați sufocate visurile pentru că nu vă considerați la fel de bune ca altele!

Dați lumii ceea ce aveți unic și special! Pentru că fiecare suntem unici și speciali în felul nostru!

Comparația cu cei mai slabi, ne face să fim vanitoși, să ne supraevaluăm, să acționăm din ego. Ceea ce, pe termen lung, nu ne ajută.

Totuși, câteodată, pentru mine, funcționează

Comparația cu pozele perfecte de pe rețelele sociale sau alte mămici ”mai experimentate”

Pozele perfecte de pe rețelele sociale sunt doar instantanee, de obicei, regizate. Și dacă nu sunt regizate, nu înseamnă că viața acelei familii este doar lapte și miere. Toate familiile au provocări. Mai ales la început.

Din experiența mea, persoanele care pun cele mai multe poze ”perfecte” au și cele mai multe provocări. Iar pozele sunt doar o mască.

Partea proastă este că se creează așteptări nerealiste despre ce înseamnă viața cu un bebe, Și multe mămici se simt insuficient de bune sau chiar ”groaznice” că viața lor nu e așa ușoară și aranjată ca cea pe care o văd în poze.

Multe proaspete mămici mă întreabă cum reușesc să mă ocup și de copii, și de casă și de activitatea pe social media, cursuri și ce mai fac că ele nu reușesc să mai facă nimic în afară de copil. Răspunsul meu este că la primul copil nici eu nu făceam mai mult decât ele. Eram non-stop cu el. Și cam asta era singura mea grijă până pe la 1 an jumătate.

Normal că la al doilea atenția și energia se împart. Și înveți să te împarți și tu. Și nu mai ești atât de panicată de orice. Cum e la primul copil. Asta nu înseamnă că nu ești solicitată, mai ales, în primele luni cu doi copii. Cu trei încă nu știu cum e 🙂 Voi vedea peste câteva luni și sigur vă scriu și vouă 😀

Așa că, dragi mămici, nu vă comparați nici cu mine, nici cu altcineva. Fiecare dintre noi suntem în etape diferite. Avem valori și activități diferite. Și e perfect așa.

Comparația cu tine de acum câțiva ani

La un moment dat m-am străduit să nu mă mai compar cu ceilalți. Și am început să mă compar cu mine din urmă cu câțiva ani. Dar am realizat repede că e ca și cum aș compara mere cu pere. Care sunt mai bune?

Atât de mult m-am schimbat de-a lungul anilor, de la partea fizică, la mentalitate, la partea spirituală, încât orice comparație de prisos.

O dată la 7 ani ne schimbăm integral celulele din corp. Doar sufletul rămâne etern, deși și el crește și integrează lecții noi.

”Acum 5 ani aveam cu 5 kg mai puțin.”

”Puteam să mut munții din loc și nu eram obosită.”

Da, dar de atunci s-au schimbat multe. Ai trecut prin multe experiențe. Și poți să faci alte lucruri pe care atunci nu le puteai realiza.

Îți poți stabili un termen realist și relativ apropiat. De exemplu, cum eram eu ca educator prenatal la primele cursuri pe care le-am ținut, comparativ cu abilitățile pe care le-am dobândit între timp. Acest gen de comparație e util pentru a vedea progresele făcute. Sau cum eram înainte de cursul x și cum sunt după. Mă ajută să evaluez. Însă totul făcut cu respect și considerație față de mine însămi. Fără presiune și judecată.

În loc de concluzii

Știu că știți ce am scris aici, dar am simțit nevoia să îmi și să vă readuc aminte. De multe ori am și eu nevoie să îmi readuc aminte aceste aspecte. Iar scriindu-le îmi aduce și claritate.

Scrieți-mi cum vedeți voi comparația. V-a ajutat sau v-a încurcat de-a lungul vieții?

compara

Nu (te) mai compara!

0
Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani! Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte…
limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

limite

Despre LIMITE – și câtă nevoie avem să învățăm să le stabilim

compara

Nu (te) mai compara!

lactația

Nu se satură cu laptele meu – despre lactația (in)suficientă

pompa de sân

Pompa de sân – cum o aleg și chiar am nevoie de ea?

angorjarea

Angorjarea – Cum scap de sânii prea plini și de furia laptelui?

de-a bușilea

Rezumat ”Babies” – ep 3: De-a bușilea

Ziua Copilului

8 Idei de a petrece Ziua Copilului acasă

lectii

50+ Lectii învățate de la copiii noștri

COVID-19

COVID-19 – dacă ești însărcinată sau pe cale să naști

pauză

O pauză

Week-end-ul trecut am participat la un curs de bază de ThetaHealing cu minunata Maria Mermezan – Dăscălița de Theta. A fost mult mai mult decât un curs și o terapie de grup. A fost o întreagă experiență! O recomand cu mare mare drag!

Iar una dintre temele care mi-au apărut mie în acest week-end au fost LIMITELE.

Limitele și creșterea copiilor

Trebuie să recunosc că eu am auzit despre limite și am început să le aplic după ce s-a născut Alex. Deci în contextul creșterii copiilor. Am citit mult, am fost la seminarii, dar nu reușeam să pun în aplicare teoria, pe care aveam impresia că o înțeleg. Înțelegeam foarte bine necesitatea existenței limitelor pentru dezvoltarea armonioasă, doar că (și asta am descoperit mai târziu) limitele mele erau extrem de largi. Pentru că efectiv le putea duce.

Așa că lui Alex nu prea am reușit să îi pun limite. Și asta se cam vedea. Dar nu știam practic, în realitate, cum să schimb.

Ei bine, viața ne dă ceea ce ne dorim 🙂 Așa că, după ce am născut-o pe Ema, limitele mele s-au îngustat dintr-o dată foarte mult. Atât pentru că fizic și emoțional nu mai puteam să îi satisfac doar lui Alex nevoile, imediat ce și le manifesta. Cât și pentru că mi s-a activat rana din copilărie de după nașterea surorii mele, pe care nici nu o conștientizasem până atunci. Dar care mi-a dat ceva vreme de furcă. Dar asta e altă poveste.

Și recunosc că până la acest week-end mă gândeam la limite doar în contextul creșterii copiilor. Am învățat (eu așa zic), până la urmă, să pun limite ferme, dar cu blândețe și empatie și fără să le îngrădesc libertatea și curiozitatea (asta era una dintre fricile mele principale legat de limite).

Altfel de limite

Dar cursul de ThetaHealing m-a obligat să reconsider necesitatea și utilitatea stabilirii limitelor și în alte relații.

Din dorința de a nu deranja și supăra (pe care am dezvoltat-o în copilărie, când așteptările adulților erau să nu deranjăm sau supărăm pe cineva), mi-am călcat de multe ori pe inimă. Am făcut lucruri pe care nu mi le doream neapărat. Sau am acceptat lucruri care nu îmi făceau bine.

Am fost multă vreme fata ascultătoare, care evita conflictele. Și eram apreciată pentru cât de ”împăciuitoare” eram. Asta traducându-se, mai exact, în lăsam de la mine ca să fie bine și atunci normal că pentru celălalt era bine.

Dar eu am ajuns frustrată. Am ascuns sub preș multă furie. Nu am mai avut încredere în mine. Cedam prea ușor. Și, la un moment dat, nici nu mai știam prea bine cine sunt și ce vreau, de fapt. Mă uitam în jur, poate îmi spune cineva cine sunt și ce să fac …

Exemplu

Să vă dau un exemplu concret. Mie nu îmi place să vorbesc despre alți oameni, decât dacă e sub formă de laudă sau ca sursă de inspirație. Nu îmi place nici să ascult vorbindu-se (de rău) de alții. Simt că îmi scade instant energia și pentru asta am început să evit situațiile în care aș putea să fiu în astfel de contexte. Dar, evident, sunt și persoane pe care nu le poți evita.

Și încă mai am astfel de persoane în preajmă, care încep și îi vorbesc pe alții. Și atunci, eu încerc să schimb subiectul sau să găsesc argumente, justificări pentru persoana asupra căreia se aruncă tirada. Numai că, bineînțeles, nu prea funcționează. Și eu ajung să mă simt sleită de puteri și să îmi încalc niște principii și valori importante.

Iar la curs am înțeles că în aceste situații (și nu numai) este nevoie să pun o limită. Să spun că îmi doresc să vorbim despre altceva. Numai că mie îmi este extrem de jenă și nu vreau ca persoana respectivă să se supere pe mine. De fapt, chiar am realizat că mi-aș dori (deși știu că nu e posibil) ca nimeni vreodată să nu se supere pe mine. Să mă placă toată lumea. Numai că asta e imposibil. Și, cel mai probabil, ajungi să nu te mai placi tu deloc.

Concluzia

Am ajuns la concluzia că în orice relație avem nevoie să stabilim niște limite. Da, le stabilim cu calm, cu fermitate, dar și cu blândețe. Pentru că altfel, ajungem ”la capătul răbdării” și avem ieșiri necontrolate, care fac mult rău tuturor, iar apoi ajungem (mai ales, noi, femeile) în vinovăție. O emoție de vibrație extrem de joasă. De care nu avem deloc nevoie.

Așa că mi-am luat relațiile la ”analiză” și am început să mă gândesc unde și cum să stabilesc limitele, încât să mă simt și eu confortabil și să fie ok și pentru cealaltă parte.

Tu știi să stabilești limite în interacțiunile cu ceilalți?

limite

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani!

Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău.

Am fost crescuți (majoritatea dintre noi) fiind comparați cu alții. Și avem tendința să facem același lucru. Dar putem întrerupe acest cerc. Putem alege să oprim comparațiile.

Compararea bebelușilor încă de când se nasc

”Bebelușul vecinei de salon este mai ”cuminte” / ”rau” / doarme mai mult / mai puțin / mănâncă mai mult / mai puțin” etc.

”Copilul meu de la 2 săptămâni își ridica singur capul.”

”La 4 luni deja stătea în fund.”

”Copilul prietenilor noștri mergea de la 8 luni.”

”Primul copil a fost într-un anumit fel … ”

compara

Sursa foto: Freepik

De ce nu sunt benefice?

Pentru că fiecare copil este unic. Fiecare mamă, fiecare familie este în felul ei. Nu există rețete universale care să funcționeze pentru absolut toate persoanele. Există doar repere generale, principii și valori. Creștem și ne dezvoltăm în ritmuri diferite. Ceea ce este perfect!

Comparațiile nu fac decât să creeze panică, frică, neadecvare pentru părinții (și așa destul de bulversați de schimbările majore care au loc în primii ani de viață cu un nou membru al familiei).

Multe mame se simt incompetente. Simt că nu fac lucrurile bine, Că nu se descurcă cu proprii lor bebeluși. Că nu sunt mame bune. 🙁 Și asta pentru că se compară. Pentru că au așteptări nerealiste. Se uită la pozele unei familii ”perfecte” pe rețelele sociale sau la un moment surprins din viața unei alte familii și își imaginează că doar ele trec și prin momente provocatoare.

Totuși cred că e util, de exemplu, să vedem că și alte familii au provocări similare cu ale noastre. Nu avem nevoie de sfaturi. Doar să știm că suntem ok. Că suntem ”normale”.

Sau mai sunt proaspete mămici care se uită cum țin eu un bebeluș (după 2 deja ai mei și mulți alții pe care i-am ținut din primele lor zile de viață) și se gândesc că ele nu fac bine, că nu se descurcă!

Comparația nu își are locul și rostul. Eu asta fac! Tu ești poate la primul nou-născut pe care îl ții în brațe. În câteva zile o să vezi că ești deja profesionistă și tu știi cel mai bine ce i se potrivește copilului tău! Tu îl cunoști cel mai bine! Doar dă-ți un pic de timp!

Compararea copiilor între ei – fie că sunt frați sau nu

Compararea copiilor, mai ales, dacă sunt frați este extrem de dăunătoare! E important ca noi, adulții, să înțelegem că fiecare dintre noi suntem unici, inclusiv copiii și asta este extraordinar!

Cum ar fi să fim toți la indigo? Și asta să le transmitem și lor: fiecare dintre noi avem propriile calități și defecte, propria personalitate, reacționăm diferit, dar asta este foarte bine și ne subliniază unicitatea.

Uneori ne dorim ca și copilul nostru să facă anumite lucruri pe care le fac alți copii și atunci apelăm la fraze de genul:

”Uită-te la copilul acela, e mai mic decât tine și mănâncă tot.”

”Fratele tău s-a îmbrăcat deja.”

”Toți copiii din parc stau liniștiți. De ce nu poți fi și tu ca ei?”

compara

Sursa foto: Freepik

Ce mesaje primește copilul?

Și dacă vă e greu să vă imaginați, aduceți-vă aminte cum vă simțiți voi când sunteți comparați cu altcineva:

  • nu sunt suficient de bun;
  • alții sunt mai buni;
  • nu fac ceea ce trebuie / se așteaptă ceilalți de la mine;
  • trebuie să fac ce fac ceilalți;
  • sunt defect;
  • trebuie să mă uit la ceilalți pentru a ști ce și cum să fac;

și multe altele de genul acesta. Pe care le cărăm în spate toate viața. Iar în adolescență, când copilul vrea să fie ”cool” și face precum ”gașca” (fumează, se droghează, își începe devreme viața sexuală, bea alcool) pentru a se simți integrat, ca ceilalți, nu ne mai place. Dar noi l-am încurajat să se uite la ceilalți. Să se compare cu ei. Că ei sunt mai buni.

Comparația cu extremele (cei mai buni sau cei mai slabi)

Pfff … toată viața m-am comparat cu cei mai buni. Niciodată nu m-am simțit suficient de competentă și de bună. Niciodată nu m-am simțit suficientă. Încă mai sufăr de asta … dar, mă tratez 🙂

Chiar și după ce am început să lucrez cu mine, încă nu am reușit să trec total peste comparația cu cei mai buni. Și asta mă blochează mult. De cele mai multe ori nu mă apuc să pun în aplicare o idee pentru că există deja cineva mai bun ca mine (în opinia mea) care face deja acel lucru.

Uit însă că fiecare dintre noi ne punem propria energie în tot ceea ce facem. Că oamenii caută experiențele și felul în care îi faci să se simtă, nu neapărat informațiile. Și că, oricât de experimentat sau bun ar fi altcineva, și eu am ceva unic, pe care îl transmit în felul meu. Iar cine rezonează cu mine și cu felul meu de a fi, mă va alege pe mine.

Același lucru e valabil și pentru oricare dintre voi. Nu vă lăsați sufocate visurile pentru că nu vă considerați la fel de bune ca altele!

Dați lumii ceea ce aveți unic și special! Pentru că fiecare suntem unici și speciali în felul nostru!

Comparația cu cei mai slabi, ne face să fim vanitoși, să ne supraevaluăm, să acționăm din ego. Ceea ce, pe termen lung, nu ne ajută.

Totuși, câteodată, pentru mine, funcționează

Comparația cu pozele perfecte de pe rețelele sociale sau alte mămici ”mai experimentate”

Pozele perfecte de pe rețelele sociale sunt doar instantanee, de obicei, regizate. Și dacă nu sunt regizate, nu înseamnă că viața acelei familii este doar lapte și miere. Toate familiile au provocări. Mai ales la început.

Din experiența mea, persoanele care pun cele mai multe poze ”perfecte” au și cele mai multe provocări. Iar pozele sunt doar o mască.

Partea proastă este că se creează așteptări nerealiste despre ce înseamnă viața cu un bebe, Și multe mămici se simt insuficient de bune sau chiar ”groaznice” că viața lor nu e așa ușoară și aranjată ca cea pe care o văd în poze.

Multe proaspete mămici mă întreabă cum reușesc să mă ocup și de copii, și de casă și de activitatea pe social media, cursuri și ce mai fac că ele nu reușesc să mai facă nimic în afară de copil. Răspunsul meu este că la primul copil nici eu nu făceam mai mult decât ele. Eram non-stop cu el. Și cam asta era singura mea grijă până pe la 1 an jumătate.

Normal că la al doilea atenția și energia se împart. Și înveți să te împarți și tu. Și nu mai ești atât de panicată de orice. Cum e la primul copil. Asta nu înseamnă că nu ești solicitată, mai ales, în primele luni cu doi copii. Cu trei încă nu știu cum e 🙂 Voi vedea peste câteva luni și sigur vă scriu și vouă 😀

Așa că, dragi mămici, nu vă comparați nici cu mine, nici cu altcineva. Fiecare dintre noi suntem în etape diferite. Avem valori și activități diferite. Și e perfect așa.

Comparația cu tine de acum câțiva ani

La un moment dat m-am străduit să nu mă mai compar cu ceilalți. Și am început să mă compar cu mine din urmă cu câțiva ani. Dar am realizat repede că e ca și cum aș compara mere cu pere. Care sunt mai bune?

Atât de mult m-am schimbat de-a lungul anilor, de la partea fizică, la mentalitate, la partea spirituală, încât orice comparație de prisos.

O dată la 7 ani ne schimbăm integral celulele din corp. Doar sufletul rămâne etern, deși și el crește și integrează lecții noi.

”Acum 5 ani aveam cu 5 kg mai puțin.”

”Puteam să mut munții din loc și nu eram obosită.”

Da, dar de atunci s-au schimbat multe. Ai trecut prin multe experiențe. Și poți să faci alte lucruri pe care atunci nu le puteai realiza.

Îți poți stabili un termen realist și relativ apropiat. De exemplu, cum eram eu ca educator prenatal la primele cursuri pe care le-am ținut, comparativ cu abilitățile pe care le-am dobândit între timp. Acest gen de comparație e util pentru a vedea progresele făcute. Sau cum eram înainte de cursul x și cum sunt după. Mă ajută să evaluez. Însă totul făcut cu respect și considerație față de mine însămi. Fără presiune și judecată.

În loc de concluzii

Știu că știți ce am scris aici, dar am simțit nevoia să îmi și să vă readuc aminte. De multe ori am și eu nevoie să îmi readuc aminte aceste aspecte. Iar scriindu-le îmi aduce și claritate.

Scrieți-mi cum vedeți voi comparația. V-a ajutat sau v-a încurcat de-a lungul vieții?

compara

Aud această propoziție destul de des: ”Nu se satură cu laptele meu!” Probabil și voi. Și întotdeauna îmi vine să întreb ”Cum îți dai seama că nu se satură cu laptele tău?”

Se știe că 98% dintre femei au capacitatea de a alăpta și au lapte. Însă ce se întâmplă cu lactația? Cât lapte producem? Producem suficient?

Lactația – principii generale

Haideți să vedem, mai întâi, câteva principii generale (fără să întru în detalii):

  • laptele este deja în sâni din săptămâna 16 de sarcină;
  • laptele se produce pe principiul cerere-ofertă: în funcție de cantitatea de lapte pe care a supt-o bebelușul (sau a muls-o mama) în lactațiaziua anterioară, corpul mamei știe cât să producă în ziua următoare; orice cantitate de completare pe care o primește bebelușul, corpul mamei nu are cum să o știe, ceea ce poate duce (în timp) la scăderea lactației mamei față de nevoile copilului atunci când acesta primește și completare sau alte lichide – ceai/apă/supă – de care nu are nevoie în primele 6 luni de viață!)
  • cu cât mama primește copilul la sân mai repede după naștere (ideal: în prima oră după naștere – ”ora magică”), cu atât se stimulează mai repede ejecția laptelui;
  • cu cât mama alăptează mai frecvent, inclusiv (sau, mai ales) noaptea, cu atât își asigură o lactație mai bună;
  • când copilul primește completare cu tetina sau suzetă (în special, în prima lună de viață) crește riscul apariției confuziei sân-tetină și poată refuza sânul, ceea ce duce la scăderea lactației mamei;
  • pentru a stimula lactația e nevoie ca bebelușul să sugă eficient și să fie cât mai corect atașat la sân.
  • ejecția laptelui din sân are loc datorită prezenței hormonului dragostei, numit oxitocină. Acest hormon nu se secretă în corpul mamei atunci când mama este stresată (secretă hormonii stresului). E nevoie ca mama să fie cât mai relaxată (posibil, având în vedere că totul este absolut nou și nu foarte ușor de gestionat în primele săptămâni după naștere). De asemenea, mama are nevoie de odihnă (atât cât se poate) și să se alimenteze echilibrat și cât mai diversificat. Și să bea lichide atât cât îi este sete.

De reținut:

Producția de lapte a mamei depinde mai mult de abilitatea copilului de a goli sânul decât de abilitatea mamei de a produce lapte!

Așadar urmăriți suptul eficient și atașarea corectă.

lactația - atasare

Haideți să vedem care sunt semnele unei lactații suficiente:

Lactația suficientă:

Semne prezente la copil (de la 4 zile la 6 săptămâni):

  • este mulțumit după supt (dar, mai ales, în primele săptămâni, va suge iar după 1-2 ore; nu e nevoie să doarmă 3-4 ore pentru a fi un semn de lactație suficientă);
  • înghite active în timpul suptului (cel puțin 10 minute). E important să îl auzim că înghite. Se poate observa și din mișcarea guriței: de obicei au 1-2-3 supturi apoi o pauză în care înghit și reiau; dacă doar pare că suge, fără pauza de înghițit, cel mai probabil, doar suzetează);
  • udă cel puțin 6-8 scutece pe zi (socotite cu 3 linguri de lichid până la vârsta de 6 săptămâni și cu 6 linguri după această vârstă), iar culoarea urinei este mai palidă, nu închisă la culoare și concentrată;
  • are scaune normale (moi, galbene muștar, mai dese la început, cel puțin 3/zi – poate să fie scaun la fiecare supt, iar apoi puțin mai rare);
  • crește în greutate și lungime; atenție la grafice (majoritatea sunt realizate pe copii hrăniți artificial cu lapte praf; un copil alăptat ia diferit în greutate, însă e important să fie pe trend ascendent!);
  • copilul este cel care termină suptul (atenție la copiii mai somnoroși, care trebuie treziți sau făcută compresia sânului pentru a continua să sugă!).

Semne la mamă:

  • mama are contracții uterine în primele zile după naștere atunci alăptează; de la al doilea copil în sus contracțiile post-partum pot fi mai puternice;
  • simte sete atunci alăptează sau între supturi;
  • are o stare de somnolență (produsă de oxitocina care determină ejecția laptelui)
  • sânii se înmoaie după supt.

Lactația insuficientă (hipogalactie)

Este cauza cea mai frecventă a opririi alăptării (ablactație) în primele săptămâni și la 4 luni.

Poate să fie o insuficiență datorată unor aspecte ce țin de context (aparentă), ce țin e corpul mamei (fiziologică, iatrogenă), indusă de comportamentul copilului sau o problemă intrinsecă (patologică a mamei).

Semne FALSE de lactație insuficientă:

  • copilul plânge des, este nemulțumit după supt; lactația insuficientă
  • se satură mai bine (a se citi ”doarme mai mult”) după lapte praf decât supt (e firesc să doarmă mai mult după lapte praf pentru că acesta se digeră mult mai greu în stomacul bebelușului, însă asta nu îl face mai bun, dimpotrivă)
  • copilul își suge pumnii tot timpul (cât este foarte mic este singura modalitate prin care poate cunoaște mediul înconjurător și singura parte a corpului pe care o poate controla);
  • supturile devin tot mai scurte sau mai lungi (poate să fie la un puseu de creștere sau, pur și simplu, să aibă necesități diferite în momente diferite);
  • suge mai frecvent (poate să fie la puseu de creștere);
  • copilul refuză să sugă sânul ”gol” (sânul nu este niciodată cu adevărat cu gol cât timp mama alăptează, pentru că laptele se formează în continuu);
  • își întoarce capul și își deschide gura când se atinge ceva de obrazul lui (este reflexul de atașare);
  • sânii sunt mai moi decât în primele săptămâni (pentru că s-au adaptat cerințelor copilului și corpul mamei produce atâta lapte cât suge copilul);
  • mama nu poate mulge lapte din sân (cel mai probabil folosește o tehnică greșită de muls – vezi tehnica eficientă și corectă aici –  sau o pompă ineficientă);
  • aspect translucid al laptelui (laptele își schimbă mereu consistența, fiind foarte diferit inclusiv în timpul aceleași alăptări);

Semne REALE de lactație insuficientă:

  • copilul nu crește în greutate (ia sub 500 g în prima lună);
  • la 2 săptămâni nu își recapătă greutatea de la naștere (excepție fac bebelușii cu greutatea la naștere peste 4 kg);
  • copilul are sub 6 scutece cu urină pe zi sau urina este concentrată și cu miros puternic înțepător;
  • copilul are scaune rare, tari, uscate, verzui;
  • copilul prezintă semne de deshidratare:
    • are mucoasele uscate;
    • pliu cutanat persistent;
    • turgor flasc;
    • hipotonie musculară;
    • ochii înfundați în orbite;
  • copilul este letargic, somnolent și are un plâns slab.

Cauzele cele mai frecvente ale unei lactații insuficiente

  • atașare incorectă la sân;
  • supturi scurte (nu golește sânul și nu primește laptele gras);
  • supturi rare, sub 8 în 24 de ore;
  • lipsa suptului de noapte;
  • completarea cu lapte praf;
  • folosirea biberonului și/sau suzetei;
  • consum de alcool, cofeină, tutun;
  • lipsa încrederii mamei în ea însăși;
  • oboseala extremă;
  • depresia;
  • copil prematur;
  • copil bolnav;
  • pusee de creștere;

Probleme ale mamei ce determină lactația insuficientă (patologică)

  • hipoplazie mamară;
  • sâni asimetrici cu aspect tubular (ce au mai puțin țesut mamar);
  • retenția placentară după naștere (mai există bucăți de placentă în uter după naștere);
  • necroza hipofizei anterioare;
  • deficit hormonal de progesteron;
  • hipotiroidism;
  • anemie severă;
  • operație anterioară la sân;
  • mama a fost intubată mult timp (mamă prematură la naștere);
  • femei obeze;
  • mame prediabetice.

Acestea sunt condiții medicale, recunoscute și tratate de către medicii specialiști.

Ce e de făcut?

La modul ideal, un consultant în alăptare face o evaluare a situației și suptului și propune un plan personalizat.

Ce putem face preventiv?

  • să evităm separarea mamei de copil;
  • să evităm suplimentarea nemotivată medical (doar pentru că bebelușul este agitat) cu formulă;
  • să folosim alte metode de suplimentare în afară de biberon dacă este cazul;
  • să se evite pe cât posibil analgezia și anestezia mamei în travaliu.

Dacă observăm că este totuși vorba de lactația insuficientă:

  • se corectează tehnica de alăptare:
    • poziționare și atașare corectă la sân; lactația
    • mama recunoaște un supt eficient;
    • mama alăptează la cerere și știe că e normal ca în primele zile să sugă mai frecvent, mai ales după-amiaza și seara;
    • mama invață tehnica de muls corectă;
  • se corectează tehnica greșită de supt a copilului
    • încurajarea contactului piele pe piele cu mama;
    • suplimentarea cu dispozitive alternative de supt; lactația sns
    • metode alternative de alimentație și tranziția spre alăptare exlusivă;
    • mulsul frecvent al sânului pentru menținerea lactației (cu pompa electrică);
    • trimiterea la specialist dacă sunt probleme anatomice sau neurologice;
  • creșterea secreției lactate prin stimularea sânului;
  • creșterea secreției lactate prin suplimente galactogoge (care cresc lactația); (aici se cere un articol separat, că deja acesta devine prea lung 🙂 )

Ca recomandări generale, este indicat ca mama să se odihnească și relaxeze (în limita posibilităților), să consume lichide atât cât îi este sete, să aibă un regim alimentar echilibrat și diversificat și să aibă parte de sprijin și confort psihic.

Mama are nevoie de multă susținere în primele săptămâni acasă cu bebe!

lactația

Week-end-ul trecut am participat la un curs de bază de ThetaHealing cu minunata Maria Mermezan – Dăscălița de Theta. A fost mult mai mult decât un curs și o terapie de grup. A fost o întreagă experiență! O recomand cu mare mare drag!

Iar una dintre temele care mi-au apărut mie în acest week-end au fost LIMITELE.

Limitele și creșterea copiilor

Trebuie să recunosc că eu am auzit despre limite și am început să le aplic după ce s-a născut Alex. Deci în contextul creșterii copiilor. Am citit mult, am fost la seminarii, dar nu reușeam să pun în aplicare teoria, pe care aveam impresia că o înțeleg. Înțelegeam foarte bine necesitatea existenței limitelor pentru dezvoltarea armonioasă, doar că (și asta am descoperit mai târziu) limitele mele erau extrem de largi. Pentru că efectiv le putea duce.

Așa că lui Alex nu prea am reușit să îi pun limite. Și asta se cam vedea. Dar nu știam practic, în realitate, cum să schimb.

Ei bine, viața ne dă ceea ce ne dorim 🙂 Așa că, după ce am născut-o pe Ema, limitele mele s-au îngustat dintr-o dată foarte mult. Atât pentru că fizic și emoțional nu mai puteam să îi satisfac doar lui Alex nevoile, imediat ce și le manifesta. Cât și pentru că mi s-a activat rana din copilărie de după nașterea surorii mele, pe care nici nu o conștientizasem până atunci. Dar care mi-a dat ceva vreme de furcă. Dar asta e altă poveste.

Și recunosc că până la acest week-end mă gândeam la limite doar în contextul creșterii copiilor. Am învățat (eu așa zic), până la urmă, să pun limite ferme, dar cu blândețe și empatie și fără să le îngrădesc libertatea și curiozitatea (asta era una dintre fricile mele principale legat de limite).

Altfel de limite

Dar cursul de ThetaHealing m-a obligat să reconsider necesitatea și utilitatea stabilirii limitelor și în alte relații.

Din dorința de a nu deranja și supăra (pe care am dezvoltat-o în copilărie, când așteptările adulților erau să nu deranjăm sau supărăm pe cineva), mi-am călcat de multe ori pe inimă. Am făcut lucruri pe care nu mi le doream neapărat. Sau am acceptat lucruri care nu îmi făceau bine.

Am fost multă vreme fata ascultătoare, care evita conflictele. Și eram apreciată pentru cât de ”împăciuitoare” eram. Asta traducându-se, mai exact, în lăsam de la mine ca să fie bine și atunci normal că pentru celălalt era bine.

Dar eu am ajuns frustrată. Am ascuns sub preș multă furie. Nu am mai avut încredere în mine. Cedam prea ușor. Și, la un moment dat, nici nu mai știam prea bine cine sunt și ce vreau, de fapt. Mă uitam în jur, poate îmi spune cineva cine sunt și ce să fac …

Exemplu

Să vă dau un exemplu concret. Mie nu îmi place să vorbesc despre alți oameni, decât dacă e sub formă de laudă sau ca sursă de inspirație. Nu îmi place nici să ascult vorbindu-se (de rău) de alții. Simt că îmi scade instant energia și pentru asta am început să evit situațiile în care aș putea să fiu în astfel de contexte. Dar, evident, sunt și persoane pe care nu le poți evita.

Și încă mai am astfel de persoane în preajmă, care încep și îi vorbesc pe alții. Și atunci, eu încerc să schimb subiectul sau să găsesc argumente, justificări pentru persoana asupra căreia se aruncă tirada. Numai că, bineînțeles, nu prea funcționează. Și eu ajung să mă simt sleită de puteri și să îmi încalc niște principii și valori importante.

Iar la curs am înțeles că în aceste situații (și nu numai) este nevoie să pun o limită. Să spun că îmi doresc să vorbim despre altceva. Numai că mie îmi este extrem de jenă și nu vreau ca persoana respectivă să se supere pe mine. De fapt, chiar am realizat că mi-aș dori (deși știu că nu e posibil) ca nimeni vreodată să nu se supere pe mine. Să mă placă toată lumea. Numai că asta e imposibil. Și, cel mai probabil, ajungi să nu te mai placi tu deloc.

Concluzia

Am ajuns la concluzia că în orice relație avem nevoie să stabilim niște limite. Da, le stabilim cu calm, cu fermitate, dar și cu blândețe. Pentru că altfel, ajungem ”la capătul răbdării” și avem ieșiri necontrolate, care fac mult rău tuturor, iar apoi ajungem (mai ales, noi, femeile) în vinovăție. O emoție de vibrație extrem de joasă. De care nu avem deloc nevoie.

Așa că mi-am luat relațiile la ”analiză” și am început să mă gândesc unde și cum să stabilesc limitele, încât să mă simt și eu confortabil și să fie ok și pentru cealaltă parte.

Tu știi să stabilești limite în interacțiunile cu ceilalți?

limite

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani!

Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău.

Am fost crescuți (majoritatea dintre noi) fiind comparați cu alții. Și avem tendința să facem același lucru. Dar putem întrerupe acest cerc. Putem alege să oprim comparațiile.

Compararea bebelușilor încă de când se nasc

”Bebelușul vecinei de salon este mai ”cuminte” / ”rau” / doarme mai mult / mai puțin / mănâncă mai mult / mai puțin” etc.

”Copilul meu de la 2 săptămâni își ridica singur capul.”

”La 4 luni deja stătea în fund.”

”Copilul prietenilor noștri mergea de la 8 luni.”

”Primul copil a fost într-un anumit fel … ”

compara

Sursa foto: Freepik

De ce nu sunt benefice?

Pentru că fiecare copil este unic. Fiecare mamă, fiecare familie este în felul ei. Nu există rețete universale care să funcționeze pentru absolut toate persoanele. Există doar repere generale, principii și valori. Creștem și ne dezvoltăm în ritmuri diferite. Ceea ce este perfect!

Comparațiile nu fac decât să creeze panică, frică, neadecvare pentru părinții (și așa destul de bulversați de schimbările majore care au loc în primii ani de viață cu un nou membru al familiei).

Multe mame se simt incompetente. Simt că nu fac lucrurile bine, Că nu se descurcă cu proprii lor bebeluși. Că nu sunt mame bune. 🙁 Și asta pentru că se compară. Pentru că au așteptări nerealiste. Se uită la pozele unei familii ”perfecte” pe rețelele sociale sau la un moment surprins din viața unei alte familii și își imaginează că doar ele trec și prin momente provocatoare.

Totuși cred că e util, de exemplu, să vedem că și alte familii au provocări similare cu ale noastre. Nu avem nevoie de sfaturi. Doar să știm că suntem ok. Că suntem ”normale”.

Sau mai sunt proaspete mămici care se uită cum țin eu un bebeluș (după 2 deja ai mei și mulți alții pe care i-am ținut din primele lor zile de viață) și se gândesc că ele nu fac bine, că nu se descurcă!

Comparația nu își are locul și rostul. Eu asta fac! Tu ești poate la primul nou-născut pe care îl ții în brațe. În câteva zile o să vezi că ești deja profesionistă și tu știi cel mai bine ce i se potrivește copilului tău! Tu îl cunoști cel mai bine! Doar dă-ți un pic de timp!

Compararea copiilor între ei – fie că sunt frați sau nu

Compararea copiilor, mai ales, dacă sunt frați este extrem de dăunătoare! E important ca noi, adulții, să înțelegem că fiecare dintre noi suntem unici, inclusiv copiii și asta este extraordinar!

Cum ar fi să fim toți la indigo? Și asta să le transmitem și lor: fiecare dintre noi avem propriile calități și defecte, propria personalitate, reacționăm diferit, dar asta este foarte bine și ne subliniază unicitatea.

Uneori ne dorim ca și copilul nostru să facă anumite lucruri pe care le fac alți copii și atunci apelăm la fraze de genul:

”Uită-te la copilul acela, e mai mic decât tine și mănâncă tot.”

”Fratele tău s-a îmbrăcat deja.”

”Toți copiii din parc stau liniștiți. De ce nu poți fi și tu ca ei?”

compara

Sursa foto: Freepik

Ce mesaje primește copilul?

Și dacă vă e greu să vă imaginați, aduceți-vă aminte cum vă simțiți voi când sunteți comparați cu altcineva:

  • nu sunt suficient de bun;
  • alții sunt mai buni;
  • nu fac ceea ce trebuie / se așteaptă ceilalți de la mine;
  • trebuie să fac ce fac ceilalți;
  • sunt defect;
  • trebuie să mă uit la ceilalți pentru a ști ce și cum să fac;

și multe altele de genul acesta. Pe care le cărăm în spate toate viața. Iar în adolescență, când copilul vrea să fie ”cool” și face precum ”gașca” (fumează, se droghează, își începe devreme viața sexuală, bea alcool) pentru a se simți integrat, ca ceilalți, nu ne mai place. Dar noi l-am încurajat să se uite la ceilalți. Să se compare cu ei. Că ei sunt mai buni.

Comparația cu extremele (cei mai buni sau cei mai slabi)

Pfff … toată viața m-am comparat cu cei mai buni. Niciodată nu m-am simțit suficient de competentă și de bună. Niciodată nu m-am simțit suficientă. Încă mai sufăr de asta … dar, mă tratez 🙂

Chiar și după ce am început să lucrez cu mine, încă nu am reușit să trec total peste comparația cu cei mai buni. Și asta mă blochează mult. De cele mai multe ori nu mă apuc să pun în aplicare o idee pentru că există deja cineva mai bun ca mine (în opinia mea) care face deja acel lucru.

Uit însă că fiecare dintre noi ne punem propria energie în tot ceea ce facem. Că oamenii caută experiențele și felul în care îi faci să se simtă, nu neapărat informațiile. Și că, oricât de experimentat sau bun ar fi altcineva, și eu am ceva unic, pe care îl transmit în felul meu. Iar cine rezonează cu mine și cu felul meu de a fi, mă va alege pe mine.

Același lucru e valabil și pentru oricare dintre voi. Nu vă lăsați sufocate visurile pentru că nu vă considerați la fel de bune ca altele!

Dați lumii ceea ce aveți unic și special! Pentru că fiecare suntem unici și speciali în felul nostru!

Comparația cu cei mai slabi, ne face să fim vanitoși, să ne supraevaluăm, să acționăm din ego. Ceea ce, pe termen lung, nu ne ajută.

Totuși, câteodată, pentru mine, funcționează

Comparația cu pozele perfecte de pe rețelele sociale sau alte mămici ”mai experimentate”

Pozele perfecte de pe rețelele sociale sunt doar instantanee, de obicei, regizate. Și dacă nu sunt regizate, nu înseamnă că viața acelei familii este doar lapte și miere. Toate familiile au provocări. Mai ales la început.

Din experiența mea, persoanele care pun cele mai multe poze ”perfecte” au și cele mai multe provocări. Iar pozele sunt doar o mască.

Partea proastă este că se creează așteptări nerealiste despre ce înseamnă viața cu un bebe, Și multe mămici se simt insuficient de bune sau chiar ”groaznice” că viața lor nu e așa ușoară și aranjată ca cea pe care o văd în poze.

Multe proaspete mămici mă întreabă cum reușesc să mă ocup și de copii, și de casă și de activitatea pe social media, cursuri și ce mai fac că ele nu reușesc să mai facă nimic în afară de copil. Răspunsul meu este că la primul copil nici eu nu făceam mai mult decât ele. Eram non-stop cu el. Și cam asta era singura mea grijă până pe la 1 an jumătate.

Normal că la al doilea atenția și energia se împart. Și înveți să te împarți și tu. Și nu mai ești atât de panicată de orice. Cum e la primul copil. Asta nu înseamnă că nu ești solicitată, mai ales, în primele luni cu doi copii. Cu trei încă nu știu cum e 🙂 Voi vedea peste câteva luni și sigur vă scriu și vouă 😀

Așa că, dragi mămici, nu vă comparați nici cu mine, nici cu altcineva. Fiecare dintre noi suntem în etape diferite. Avem valori și activități diferite. Și e perfect așa.

Comparația cu tine de acum câțiva ani

La un moment dat m-am străduit să nu mă mai compar cu ceilalți. Și am început să mă compar cu mine din urmă cu câțiva ani. Dar am realizat repede că e ca și cum aș compara mere cu pere. Care sunt mai bune?

Atât de mult m-am schimbat de-a lungul anilor, de la partea fizică, la mentalitate, la partea spirituală, încât orice comparație de prisos.

O dată la 7 ani ne schimbăm integral celulele din corp. Doar sufletul rămâne etern, deși și el crește și integrează lecții noi.

”Acum 5 ani aveam cu 5 kg mai puțin.”

”Puteam să mut munții din loc și nu eram obosită.”

Da, dar de atunci s-au schimbat multe. Ai trecut prin multe experiențe. Și poți să faci alte lucruri pe care atunci nu le puteai realiza.

Îți poți stabili un termen realist și relativ apropiat. De exemplu, cum eram eu ca educator prenatal la primele cursuri pe care le-am ținut, comparativ cu abilitățile pe care le-am dobândit între timp. Acest gen de comparație e util pentru a vedea progresele făcute. Sau cum eram înainte de cursul x și cum sunt după. Mă ajută să evaluez. Însă totul făcut cu respect și considerație față de mine însămi. Fără presiune și judecată.

În loc de concluzii

Știu că știți ce am scris aici, dar am simțit nevoia să îmi și să vă readuc aminte. De multe ori am și eu nevoie să îmi readuc aminte aceste aspecte. Iar scriindu-le îmi aduce și claritate.

Scrieți-mi cum vedeți voi comparația. V-a ajutat sau v-a încurcat de-a lungul vieții?

compara

Aud această propoziție destul de des: ”Nu se satură cu laptele meu!” Probabil și voi. Și întotdeauna îmi vine să întreb ”Cum îți dai seama că nu se satură cu laptele tău?”

Se știe că 98% dintre femei au capacitatea de a alăpta și au lapte. Însă ce se întâmplă cu lactația? Cât lapte producem? Producem suficient?

Lactația – principii generale

Haideți să vedem, mai întâi, câteva principii generale (fără să întru în detalii):

  • laptele este deja în sâni din săptămâna 16 de sarcină;
  • laptele se produce pe principiul cerere-ofertă: în funcție de cantitatea de lapte pe care a supt-o bebelușul (sau a muls-o mama) în lactațiaziua anterioară, corpul mamei știe cât să producă în ziua următoare; orice cantitate de completare pe care o primește bebelușul, corpul mamei nu are cum să o știe, ceea ce poate duce (în timp) la scăderea lactației mamei față de nevoile copilului atunci când acesta primește și completare sau alte lichide – ceai/apă/supă – de care nu are nevoie în primele 6 luni de viață!)
  • cu cât mama primește copilul la sân mai repede după naștere (ideal: în prima oră după naștere – ”ora magică”), cu atât se stimulează mai repede ejecția laptelui;
  • cu cât mama alăptează mai frecvent, inclusiv (sau, mai ales) noaptea, cu atât își asigură o lactație mai bună;
  • când copilul primește completare cu tetina sau suzetă (în special, în prima lună de viață) crește riscul apariției confuziei sân-tetină și poată refuza sânul, ceea ce duce la scăderea lactației mamei;
  • pentru a stimula lactația e nevoie ca bebelușul să sugă eficient și să fie cât mai corect atașat la sân.
  • ejecția laptelui din sân are loc datorită prezenței hormonului dragostei, numit oxitocină. Acest hormon nu se secretă în corpul mamei atunci când mama este stresată (secretă hormonii stresului). E nevoie ca mama să fie cât mai relaxată (posibil, având în vedere că totul este absolut nou și nu foarte ușor de gestionat în primele săptămâni după naștere). De asemenea, mama are nevoie de odihnă (atât cât se poate) și să se alimenteze echilibrat și cât mai diversificat. Și să bea lichide atât cât îi este sete.

De reținut:

Producția de lapte a mamei depinde mai mult de abilitatea copilului de a goli sânul decât de abilitatea mamei de a produce lapte!

Așadar urmăriți suptul eficient și atașarea corectă.

lactația - atasare

Haideți să vedem care sunt semnele unei lactații suficiente:

Lactația suficientă:

Semne prezente la copil (de la 4 zile la 6 săptămâni):

  • este mulțumit după supt (dar, mai ales, în primele săptămâni, va suge iar după 1-2 ore; nu e nevoie să doarmă 3-4 ore pentru a fi un semn de lactație suficientă);
  • înghite active în timpul suptului (cel puțin 10 minute). E important să îl auzim că înghite. Se poate observa și din mișcarea guriței: de obicei au 1-2-3 supturi apoi o pauză în care înghit și reiau; dacă doar pare că suge, fără pauza de înghițit, cel mai probabil, doar suzetează);
  • udă cel puțin 6-8 scutece pe zi (socotite cu 3 linguri de lichid până la vârsta de 6 săptămâni și cu 6 linguri după această vârstă), iar culoarea urinei este mai palidă, nu închisă la culoare și concentrată;
  • are scaune normale (moi, galbene muștar, mai dese la început, cel puțin 3/zi – poate să fie scaun la fiecare supt, iar apoi puțin mai rare);
  • crește în greutate și lungime; atenție la grafice (majoritatea sunt realizate pe copii hrăniți artificial cu lapte praf; un copil alăptat ia diferit în greutate, însă e important să fie pe trend ascendent!);
  • copilul este cel care termină suptul (atenție la copiii mai somnoroși, care trebuie treziți sau făcută compresia sânului pentru a continua să sugă!).

Semne la mamă:

  • mama are contracții uterine în primele zile după naștere atunci alăptează; de la al doilea copil în sus contracțiile post-partum pot fi mai puternice;
  • simte sete atunci alăptează sau între supturi;
  • are o stare de somnolență (produsă de oxitocina care determină ejecția laptelui)
  • sânii se înmoaie după supt.

Lactația insuficientă (hipogalactie)

Este cauza cea mai frecventă a opririi alăptării (ablactație) în primele săptămâni și la 4 luni.

Poate să fie o insuficiență datorată unor aspecte ce țin de context (aparentă), ce țin e corpul mamei (fiziologică, iatrogenă), indusă de comportamentul copilului sau o problemă intrinsecă (patologică a mamei).

Semne FALSE de lactație insuficientă:

  • copilul plânge des, este nemulțumit după supt; lactația insuficientă
  • se satură mai bine (a se citi ”doarme mai mult”) după lapte praf decât supt (e firesc să doarmă mai mult după lapte praf pentru că acesta se digeră mult mai greu în stomacul bebelușului, însă asta nu îl face mai bun, dimpotrivă)
  • copilul își suge pumnii tot timpul (cât este foarte mic este singura modalitate prin care poate cunoaște mediul înconjurător și singura parte a corpului pe care o poate controla);
  • supturile devin tot mai scurte sau mai lungi (poate să fie la un puseu de creștere sau, pur și simplu, să aibă necesități diferite în momente diferite);
  • suge mai frecvent (poate să fie la puseu de creștere);
  • copilul refuză să sugă sânul ”gol” (sânul nu este niciodată cu adevărat cu gol cât timp mama alăptează, pentru că laptele se formează în continuu);
  • își întoarce capul și își deschide gura când se atinge ceva de obrazul lui (este reflexul de atașare);
  • sânii sunt mai moi decât în primele săptămâni (pentru că s-au adaptat cerințelor copilului și corpul mamei produce atâta lapte cât suge copilul);
  • mama nu poate mulge lapte din sân (cel mai probabil folosește o tehnică greșită de muls – vezi tehnica eficientă și corectă aici –  sau o pompă ineficientă);
  • aspect translucid al laptelui (laptele își schimbă mereu consistența, fiind foarte diferit inclusiv în timpul aceleași alăptări);

Semne REALE de lactație insuficientă:

  • copilul nu crește în greutate (ia sub 500 g în prima lună);
  • la 2 săptămâni nu își recapătă greutatea de la naștere (excepție fac bebelușii cu greutatea la naștere peste 4 kg);
  • copilul are sub 6 scutece cu urină pe zi sau urina este concentrată și cu miros puternic înțepător;
  • copilul are scaune rare, tari, uscate, verzui;
  • copilul prezintă semne de deshidratare:
    • are mucoasele uscate;
    • pliu cutanat persistent;
    • turgor flasc;
    • hipotonie musculară;
    • ochii înfundați în orbite;
  • copilul este letargic, somnolent și are un plâns slab.

Cauzele cele mai frecvente ale unei lactații insuficiente

  • atașare incorectă la sân;
  • supturi scurte (nu golește sânul și nu primește laptele gras);
  • supturi rare, sub 8 în 24 de ore;
  • lipsa suptului de noapte;
  • completarea cu lapte praf;
  • folosirea biberonului și/sau suzetei;
  • consum de alcool, cofeină, tutun;
  • lipsa încrederii mamei în ea însăși;
  • oboseala extremă;
  • depresia;
  • copil prematur;
  • copil bolnav;
  • pusee de creștere;

Probleme ale mamei ce determină lactația insuficientă (patologică)

  • hipoplazie mamară;
  • sâni asimetrici cu aspect tubular (ce au mai puțin țesut mamar);
  • retenția placentară după naștere (mai există bucăți de placentă în uter după naștere);
  • necroza hipofizei anterioare;
  • deficit hormonal de progesteron;
  • hipotiroidism;
  • anemie severă;
  • operație anterioară la sân;
  • mama a fost intubată mult timp (mamă prematură la naștere);
  • femei obeze;
  • mame prediabetice.

Acestea sunt condiții medicale, recunoscute și tratate de către medicii specialiști.

Ce e de făcut?

La modul ideal, un consultant în alăptare face o evaluare a situației și suptului și propune un plan personalizat.

Ce putem face preventiv?

  • să evităm separarea mamei de copil;
  • să evităm suplimentarea nemotivată medical (doar pentru că bebelușul este agitat) cu formulă;
  • să folosim alte metode de suplimentare în afară de biberon dacă este cazul;
  • să se evite pe cât posibil analgezia și anestezia mamei în travaliu.

Dacă observăm că este totuși vorba de lactația insuficientă:

  • se corectează tehnica de alăptare:
    • poziționare și atașare corectă la sân; lactația
    • mama recunoaște un supt eficient;
    • mama alăptează la cerere și știe că e normal ca în primele zile să sugă mai frecvent, mai ales după-amiaza și seara;
    • mama invață tehnica de muls corectă;
  • se corectează tehnica greșită de supt a copilului
    • încurajarea contactului piele pe piele cu mama;
    • suplimentarea cu dispozitive alternative de supt; lactația sns
    • metode alternative de alimentație și tranziția spre alăptare exlusivă;
    • mulsul frecvent al sânului pentru menținerea lactației (cu pompa electrică);
    • trimiterea la specialist dacă sunt probleme anatomice sau neurologice;
  • creșterea secreției lactate prin stimularea sânului;
  • creșterea secreției lactate prin suplimente galactogoge (care cresc lactația); (aici se cere un articol separat, că deja acesta devine prea lung 🙂 )

Ca recomandări generale, este indicat ca mama să se odihnească și relaxeze (în limita posibilităților), să consume lichide atât cât îi este sete, să aibă un regim alimentar echilibrat și diversificat și să aibă parte de sprijin și confort psihic.

Mama are nevoie de multă susținere în primele săptămâni acasă cu bebe!

lactația

Week-end-ul trecut am participat la un curs de bază de ThetaHealing cu minunata Maria Mermezan – Dăscălița de Theta. A fost mult mai mult decât un curs și o terapie de grup. A fost o întreagă experiență! O recomand cu mare mare drag!

Iar una dintre temele care mi-au apărut mie în acest week-end au fost LIMITELE.

Limitele și creșterea copiilor

Trebuie să recunosc că eu am auzit despre limite și am început să le aplic după ce s-a născut Alex. Deci în contextul creșterii copiilor. Am citit mult, am fost la seminarii, dar nu reușeam să pun în aplicare teoria, pe care aveam impresia că o înțeleg. Înțelegeam foarte bine necesitatea existenței limitelor pentru dezvoltarea armonioasă, doar că (și asta am descoperit mai târziu) limitele mele erau extrem de largi. Pentru că efectiv le putea duce.

Așa că lui Alex nu prea am reușit să îi pun limite. Și asta se cam vedea. Dar nu știam practic, în realitate, cum să schimb.

Ei bine, viața ne dă ceea ce ne dorim 🙂 Așa că, după ce am născut-o pe Ema, limitele mele s-au îngustat dintr-o dată foarte mult. Atât pentru că fizic și emoțional nu mai puteam să îi satisfac doar lui Alex nevoile, imediat ce și le manifesta. Cât și pentru că mi s-a activat rana din copilărie de după nașterea surorii mele, pe care nici nu o conștientizasem până atunci. Dar care mi-a dat ceva vreme de furcă. Dar asta e altă poveste.

Și recunosc că până la acest week-end mă gândeam la limite doar în contextul creșterii copiilor. Am învățat (eu așa zic), până la urmă, să pun limite ferme, dar cu blândețe și empatie și fără să le îngrădesc libertatea și curiozitatea (asta era una dintre fricile mele principale legat de limite).

Altfel de limite

Dar cursul de ThetaHealing m-a obligat să reconsider necesitatea și utilitatea stabilirii limitelor și în alte relații.

Din dorința de a nu deranja și supăra (pe care am dezvoltat-o în copilărie, când așteptările adulților erau să nu deranjăm sau supărăm pe cineva), mi-am călcat de multe ori pe inimă. Am făcut lucruri pe care nu mi le doream neapărat. Sau am acceptat lucruri care nu îmi făceau bine.

Am fost multă vreme fata ascultătoare, care evita conflictele. Și eram apreciată pentru cât de ”împăciuitoare” eram. Asta traducându-se, mai exact, în lăsam de la mine ca să fie bine și atunci normal că pentru celălalt era bine.

Dar eu am ajuns frustrată. Am ascuns sub preș multă furie. Nu am mai avut încredere în mine. Cedam prea ușor. Și, la un moment dat, nici nu mai știam prea bine cine sunt și ce vreau, de fapt. Mă uitam în jur, poate îmi spune cineva cine sunt și ce să fac …

Exemplu

Să vă dau un exemplu concret. Mie nu îmi place să vorbesc despre alți oameni, decât dacă e sub formă de laudă sau ca sursă de inspirație. Nu îmi place nici să ascult vorbindu-se (de rău) de alții. Simt că îmi scade instant energia și pentru asta am început să evit situațiile în care aș putea să fiu în astfel de contexte. Dar, evident, sunt și persoane pe care nu le poți evita.

Și încă mai am astfel de persoane în preajmă, care încep și îi vorbesc pe alții. Și atunci, eu încerc să schimb subiectul sau să găsesc argumente, justificări pentru persoana asupra căreia se aruncă tirada. Numai că, bineînțeles, nu prea funcționează. Și eu ajung să mă simt sleită de puteri și să îmi încalc niște principii și valori importante.

Iar la curs am înțeles că în aceste situații (și nu numai) este nevoie să pun o limită. Să spun că îmi doresc să vorbim despre altceva. Numai că mie îmi este extrem de jenă și nu vreau ca persoana respectivă să se supere pe mine. De fapt, chiar am realizat că mi-aș dori (deși știu că nu e posibil) ca nimeni vreodată să nu se supere pe mine. Să mă placă toată lumea. Numai că asta e imposibil. Și, cel mai probabil, ajungi să nu te mai placi tu deloc.

Concluzia

Am ajuns la concluzia că în orice relație avem nevoie să stabilim niște limite. Da, le stabilim cu calm, cu fermitate, dar și cu blândețe. Pentru că altfel, ajungem ”la capătul răbdării” și avem ieșiri necontrolate, care fac mult rău tuturor, iar apoi ajungem (mai ales, noi, femeile) în vinovăție. O emoție de vibrație extrem de joasă. De care nu avem deloc nevoie.

Așa că mi-am luat relațiile la ”analiză” și am început să mă gândesc unde și cum să stabilesc limitele, încât să mă simt și eu confortabil și să fie ok și pentru cealaltă parte.

Tu știi să stabilești limite în interacțiunile cu ceilalți?

limite

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani!

Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău.

Am fost crescuți (majoritatea dintre noi) fiind comparați cu alții. Și avem tendința să facem același lucru. Dar putem întrerupe acest cerc. Putem alege să oprim comparațiile.

Compararea bebelușilor încă de când se nasc

”Bebelușul vecinei de salon este mai ”cuminte” / ”rau” / doarme mai mult / mai puțin / mănâncă mai mult / mai puțin” etc.

”Copilul meu de la 2 săptămâni își ridica singur capul.”

”La 4 luni deja stătea în fund.”

”Copilul prietenilor noștri mergea de la 8 luni.”

”Primul copil a fost într-un anumit fel … ”

compara

Sursa foto: Freepik

De ce nu sunt benefice?

Pentru că fiecare copil este unic. Fiecare mamă, fiecare familie este în felul ei. Nu există rețete universale care să funcționeze pentru absolut toate persoanele. Există doar repere generale, principii și valori. Creștem și ne dezvoltăm în ritmuri diferite. Ceea ce este perfect!

Comparațiile nu fac decât să creeze panică, frică, neadecvare pentru părinții (și așa destul de bulversați de schimbările majore care au loc în primii ani de viață cu un nou membru al familiei).

Multe mame se simt incompetente. Simt că nu fac lucrurile bine, Că nu se descurcă cu proprii lor bebeluși. Că nu sunt mame bune. 🙁 Și asta pentru că se compară. Pentru că au așteptări nerealiste. Se uită la pozele unei familii ”perfecte” pe rețelele sociale sau la un moment surprins din viața unei alte familii și își imaginează că doar ele trec și prin momente provocatoare.

Totuși cred că e util, de exemplu, să vedem că și alte familii au provocări similare cu ale noastre. Nu avem nevoie de sfaturi. Doar să știm că suntem ok. Că suntem ”normale”.

Sau mai sunt proaspete mămici care se uită cum țin eu un bebeluș (după 2 deja ai mei și mulți alții pe care i-am ținut din primele lor zile de viață) și se gândesc că ele nu fac bine, că nu se descurcă!

Comparația nu își are locul și rostul. Eu asta fac! Tu ești poate la primul nou-născut pe care îl ții în brațe. În câteva zile o să vezi că ești deja profesionistă și tu știi cel mai bine ce i se potrivește copilului tău! Tu îl cunoști cel mai bine! Doar dă-ți un pic de timp!

Compararea copiilor între ei – fie că sunt frați sau nu

Compararea copiilor, mai ales, dacă sunt frați este extrem de dăunătoare! E important ca noi, adulții, să înțelegem că fiecare dintre noi suntem unici, inclusiv copiii și asta este extraordinar!

Cum ar fi să fim toți la indigo? Și asta să le transmitem și lor: fiecare dintre noi avem propriile calități și defecte, propria personalitate, reacționăm diferit, dar asta este foarte bine și ne subliniază unicitatea.

Uneori ne dorim ca și copilul nostru să facă anumite lucruri pe care le fac alți copii și atunci apelăm la fraze de genul:

”Uită-te la copilul acela, e mai mic decât tine și mănâncă tot.”

”Fratele tău s-a îmbrăcat deja.”

”Toți copiii din parc stau liniștiți. De ce nu poți fi și tu ca ei?”

compara

Sursa foto: Freepik

Ce mesaje primește copilul?

Și dacă vă e greu să vă imaginați, aduceți-vă aminte cum vă simțiți voi când sunteți comparați cu altcineva:

  • nu sunt suficient de bun;
  • alții sunt mai buni;
  • nu fac ceea ce trebuie / se așteaptă ceilalți de la mine;
  • trebuie să fac ce fac ceilalți;
  • sunt defect;
  • trebuie să mă uit la ceilalți pentru a ști ce și cum să fac;

și multe altele de genul acesta. Pe care le cărăm în spate toate viața. Iar în adolescență, când copilul vrea să fie ”cool” și face precum ”gașca” (fumează, se droghează, își începe devreme viața sexuală, bea alcool) pentru a se simți integrat, ca ceilalți, nu ne mai place. Dar noi l-am încurajat să se uite la ceilalți. Să se compare cu ei. Că ei sunt mai buni.

Comparația cu extremele (cei mai buni sau cei mai slabi)

Pfff … toată viața m-am comparat cu cei mai buni. Niciodată nu m-am simțit suficient de competentă și de bună. Niciodată nu m-am simțit suficientă. Încă mai sufăr de asta … dar, mă tratez 🙂

Chiar și după ce am început să lucrez cu mine, încă nu am reușit să trec total peste comparația cu cei mai buni. Și asta mă blochează mult. De cele mai multe ori nu mă apuc să pun în aplicare o idee pentru că există deja cineva mai bun ca mine (în opinia mea) care face deja acel lucru.

Uit însă că fiecare dintre noi ne punem propria energie în tot ceea ce facem. Că oamenii caută experiențele și felul în care îi faci să se simtă, nu neapărat informațiile. Și că, oricât de experimentat sau bun ar fi altcineva, și eu am ceva unic, pe care îl transmit în felul meu. Iar cine rezonează cu mine și cu felul meu de a fi, mă va alege pe mine.

Același lucru e valabil și pentru oricare dintre voi. Nu vă lăsați sufocate visurile pentru că nu vă considerați la fel de bune ca altele!

Dați lumii ceea ce aveți unic și special! Pentru că fiecare suntem unici și speciali în felul nostru!

Comparația cu cei mai slabi, ne face să fim vanitoși, să ne supraevaluăm, să acționăm din ego. Ceea ce, pe termen lung, nu ne ajută.

Totuși, câteodată, pentru mine, funcționează

Comparația cu pozele perfecte de pe rețelele sociale sau alte mămici ”mai experimentate”

Pozele perfecte de pe rețelele sociale sunt doar instantanee, de obicei, regizate. Și dacă nu sunt regizate, nu înseamnă că viața acelei familii este doar lapte și miere. Toate familiile au provocări. Mai ales la început.

Din experiența mea, persoanele care pun cele mai multe poze ”perfecte” au și cele mai multe provocări. Iar pozele sunt doar o mască.

Partea proastă este că se creează așteptări nerealiste despre ce înseamnă viața cu un bebe, Și multe mămici se simt insuficient de bune sau chiar ”groaznice” că viața lor nu e așa ușoară și aranjată ca cea pe care o văd în poze.

Multe proaspete mămici mă întreabă cum reușesc să mă ocup și de copii, și de casă și de activitatea pe social media, cursuri și ce mai fac că ele nu reușesc să mai facă nimic în afară de copil. Răspunsul meu este că la primul copil nici eu nu făceam mai mult decât ele. Eram non-stop cu el. Și cam asta era singura mea grijă până pe la 1 an jumătate.

Normal că la al doilea atenția și energia se împart. Și înveți să te împarți și tu. Și nu mai ești atât de panicată de orice. Cum e la primul copil. Asta nu înseamnă că nu ești solicitată, mai ales, în primele luni cu doi copii. Cu trei încă nu știu cum e 🙂 Voi vedea peste câteva luni și sigur vă scriu și vouă 😀

Așa că, dragi mămici, nu vă comparați nici cu mine, nici cu altcineva. Fiecare dintre noi suntem în etape diferite. Avem valori și activități diferite. Și e perfect așa.

Comparația cu tine de acum câțiva ani

La un moment dat m-am străduit să nu mă mai compar cu ceilalți. Și am început să mă compar cu mine din urmă cu câțiva ani. Dar am realizat repede că e ca și cum aș compara mere cu pere. Care sunt mai bune?

Atât de mult m-am schimbat de-a lungul anilor, de la partea fizică, la mentalitate, la partea spirituală, încât orice comparație de prisos.

O dată la 7 ani ne schimbăm integral celulele din corp. Doar sufletul rămâne etern, deși și el crește și integrează lecții noi.

”Acum 5 ani aveam cu 5 kg mai puțin.”

”Puteam să mut munții din loc și nu eram obosită.”

Da, dar de atunci s-au schimbat multe. Ai trecut prin multe experiențe. Și poți să faci alte lucruri pe care atunci nu le puteai realiza.

Îți poți stabili un termen realist și relativ apropiat. De exemplu, cum eram eu ca educator prenatal la primele cursuri pe care le-am ținut, comparativ cu abilitățile pe care le-am dobândit între timp. Acest gen de comparație e util pentru a vedea progresele făcute. Sau cum eram înainte de cursul x și cum sunt după. Mă ajută să evaluez. Însă totul făcut cu respect și considerație față de mine însămi. Fără presiune și judecată.

În loc de concluzii

Știu că știți ce am scris aici, dar am simțit nevoia să îmi și să vă readuc aminte. De multe ori am și eu nevoie să îmi readuc aminte aceste aspecte. Iar scriindu-le îmi aduce și claritate.

Scrieți-mi cum vedeți voi comparația. V-a ajutat sau v-a încurcat de-a lungul vieții?

compara

Aud această propoziție destul de des: ”Nu se satură cu laptele meu!” Probabil și voi. Și întotdeauna îmi vine să întreb ”Cum îți dai seama că nu se satură cu laptele tău?”

Se știe că 98% dintre femei au capacitatea de a alăpta și au lapte. Însă ce se întâmplă cu lactația? Cât lapte producem? Producem suficient?

Lactația – principii generale

Haideți să vedem, mai întâi, câteva principii generale (fără să întru în detalii):

  • laptele este deja în sâni din săptămâna 16 de sarcină;
  • laptele se produce pe principiul cerere-ofertă: în funcție de cantitatea de lapte pe care a supt-o bebelușul (sau a muls-o mama) în lactațiaziua anterioară, corpul mamei știe cât să producă în ziua următoare; orice cantitate de completare pe care o primește bebelușul, corpul mamei nu are cum să o știe, ceea ce poate duce (în timp) la scăderea lactației mamei față de nevoile copilului atunci când acesta primește și completare sau alte lichide – ceai/apă/supă – de care nu are nevoie în primele 6 luni de viață!)
  • cu cât mama primește copilul la sân mai repede după naștere (ideal: în prima oră după naștere – ”ora magică”), cu atât se stimulează mai repede ejecția laptelui;
  • cu cât mama alăptează mai frecvent, inclusiv (sau, mai ales) noaptea, cu atât își asigură o lactație mai bună;
  • când copilul primește completare cu tetina sau suzetă (în special, în prima lună de viață) crește riscul apariției confuziei sân-tetină și poată refuza sânul, ceea ce duce la scăderea lactației mamei;
  • pentru a stimula lactația e nevoie ca bebelușul să sugă eficient și să fie cât mai corect atașat la sân.
  • ejecția laptelui din sân are loc datorită prezenței hormonului dragostei, numit oxitocină. Acest hormon nu se secretă în corpul mamei atunci când mama este stresată (secretă hormonii stresului). E nevoie ca mama să fie cât mai relaxată (posibil, având în vedere că totul este absolut nou și nu foarte ușor de gestionat în primele săptămâni după naștere). De asemenea, mama are nevoie de odihnă (atât cât se poate) și să se alimenteze echilibrat și cât mai diversificat. Și să bea lichide atât cât îi este sete.

De reținut:

Producția de lapte a mamei depinde mai mult de abilitatea copilului de a goli sânul decât de abilitatea mamei de a produce lapte!

Așadar urmăriți suptul eficient și atașarea corectă.

lactația - atasare

Haideți să vedem care sunt semnele unei lactații suficiente:

Lactația suficientă:

Semne prezente la copil (de la 4 zile la 6 săptămâni):

  • este mulțumit după supt (dar, mai ales, în primele săptămâni, va suge iar după 1-2 ore; nu e nevoie să doarmă 3-4 ore pentru a fi un semn de lactație suficientă);
  • înghite active în timpul suptului (cel puțin 10 minute). E important să îl auzim că înghite. Se poate observa și din mișcarea guriței: de obicei au 1-2-3 supturi apoi o pauză în care înghit și reiau; dacă doar pare că suge, fără pauza de înghițit, cel mai probabil, doar suzetează);
  • udă cel puțin 6-8 scutece pe zi (socotite cu 3 linguri de lichid până la vârsta de 6 săptămâni și cu 6 linguri după această vârstă), iar culoarea urinei este mai palidă, nu închisă la culoare și concentrată;
  • are scaune normale (moi, galbene muștar, mai dese la început, cel puțin 3/zi – poate să fie scaun la fiecare supt, iar apoi puțin mai rare);
  • crește în greutate și lungime; atenție la grafice (majoritatea sunt realizate pe copii hrăniți artificial cu lapte praf; un copil alăptat ia diferit în greutate, însă e important să fie pe trend ascendent!);
  • copilul este cel care termină suptul (atenție la copiii mai somnoroși, care trebuie treziți sau făcută compresia sânului pentru a continua să sugă!).

Semne la mamă:

  • mama are contracții uterine în primele zile după naștere atunci alăptează; de la al doilea copil în sus contracțiile post-partum pot fi mai puternice;
  • simte sete atunci alăptează sau între supturi;
  • are o stare de somnolență (produsă de oxitocina care determină ejecția laptelui)
  • sânii se înmoaie după supt.

Lactația insuficientă (hipogalactie)

Este cauza cea mai frecventă a opririi alăptării (ablactație) în primele săptămâni și la 4 luni.

Poate să fie o insuficiență datorată unor aspecte ce țin de context (aparentă), ce țin e corpul mamei (fiziologică, iatrogenă), indusă de comportamentul copilului sau o problemă intrinsecă (patologică a mamei).

Semne FALSE de lactație insuficientă:

  • copilul plânge des, este nemulțumit după supt; lactația insuficientă
  • se satură mai bine (a se citi ”doarme mai mult”) după lapte praf decât supt (e firesc să doarmă mai mult după lapte praf pentru că acesta se digeră mult mai greu în stomacul bebelușului, însă asta nu îl face mai bun, dimpotrivă)
  • copilul își suge pumnii tot timpul (cât este foarte mic este singura modalitate prin care poate cunoaște mediul înconjurător și singura parte a corpului pe care o poate controla);
  • supturile devin tot mai scurte sau mai lungi (poate să fie la un puseu de creștere sau, pur și simplu, să aibă necesități diferite în momente diferite);
  • suge mai frecvent (poate să fie la puseu de creștere);
  • copilul refuză să sugă sânul ”gol” (sânul nu este niciodată cu adevărat cu gol cât timp mama alăptează, pentru că laptele se formează în continuu);
  • își întoarce capul și își deschide gura când se atinge ceva de obrazul lui (este reflexul de atașare);
  • sânii sunt mai moi decât în primele săptămâni (pentru că s-au adaptat cerințelor copilului și corpul mamei produce atâta lapte cât suge copilul);
  • mama nu poate mulge lapte din sân (cel mai probabil folosește o tehnică greșită de muls – vezi tehnica eficientă și corectă aici –  sau o pompă ineficientă);
  • aspect translucid al laptelui (laptele își schimbă mereu consistența, fiind foarte diferit inclusiv în timpul aceleași alăptări);

Semne REALE de lactație insuficientă:

  • copilul nu crește în greutate (ia sub 500 g în prima lună);
  • la 2 săptămâni nu își recapătă greutatea de la naștere (excepție fac bebelușii cu greutatea la naștere peste 4 kg);
  • copilul are sub 6 scutece cu urină pe zi sau urina este concentrată și cu miros puternic înțepător;
  • copilul are scaune rare, tari, uscate, verzui;
  • copilul prezintă semne de deshidratare:
    • are mucoasele uscate;
    • pliu cutanat persistent;
    • turgor flasc;
    • hipotonie musculară;
    • ochii înfundați în orbite;
  • copilul este letargic, somnolent și are un plâns slab.

Cauzele cele mai frecvente ale unei lactații insuficiente

  • atașare incorectă la sân;
  • supturi scurte (nu golește sânul și nu primește laptele gras);
  • supturi rare, sub 8 în 24 de ore;
  • lipsa suptului de noapte;
  • completarea cu lapte praf;
  • folosirea biberonului și/sau suzetei;
  • consum de alcool, cofeină, tutun;
  • lipsa încrederii mamei în ea însăși;
  • oboseala extremă;
  • depresia;
  • copil prematur;
  • copil bolnav;
  • pusee de creștere;

Probleme ale mamei ce determină lactația insuficientă (patologică)

  • hipoplazie mamară;
  • sâni asimetrici cu aspect tubular (ce au mai puțin țesut mamar);
  • retenția placentară după naștere (mai există bucăți de placentă în uter după naștere);
  • necroza hipofizei anterioare;
  • deficit hormonal de progesteron;
  • hipotiroidism;
  • anemie severă;
  • operație anterioară la sân;
  • mama a fost intubată mult timp (mamă prematură la naștere);
  • femei obeze;
  • mame prediabetice.

Acestea sunt condiții medicale, recunoscute și tratate de către medicii specialiști.

Ce e de făcut?

La modul ideal, un consultant în alăptare face o evaluare a situației și suptului și propune un plan personalizat.

Ce putem face preventiv?

  • să evităm separarea mamei de copil;
  • să evităm suplimentarea nemotivată medical (doar pentru că bebelușul este agitat) cu formulă;
  • să folosim alte metode de suplimentare în afară de biberon dacă este cazul;
  • să se evite pe cât posibil analgezia și anestezia mamei în travaliu.

Dacă observăm că este totuși vorba de lactația insuficientă:

  • se corectează tehnica de alăptare:
    • poziționare și atașare corectă la sân; lactația
    • mama recunoaște un supt eficient;
    • mama alăptează la cerere și știe că e normal ca în primele zile să sugă mai frecvent, mai ales după-amiaza și seara;
    • mama invață tehnica de muls corectă;
  • se corectează tehnica greșită de supt a copilului
    • încurajarea contactului piele pe piele cu mama;
    • suplimentarea cu dispozitive alternative de supt; lactația sns
    • metode alternative de alimentație și tranziția spre alăptare exlusivă;
    • mulsul frecvent al sânului pentru menținerea lactației (cu pompa electrică);
    • trimiterea la specialist dacă sunt probleme anatomice sau neurologice;
  • creșterea secreției lactate prin stimularea sânului;
  • creșterea secreției lactate prin suplimente galactogoge (care cresc lactația); (aici se cere un articol separat, că deja acesta devine prea lung 🙂 )

Ca recomandări generale, este indicat ca mama să se odihnească și relaxeze (în limita posibilităților), să consume lichide atât cât îi este sete, să aibă un regim alimentar echilibrat și diversificat și să aibă parte de sprijin și confort psihic.

Mama are nevoie de multă susținere în primele săptămâni acasă cu bebe!

lactația
limite

Week-end-ul trecut am participat la un curs de bază de ThetaHealing cu minunata Maria Mermezan – Dăscălița de Theta. A fost mult mai mult decât un curs și o terapie de grup. A fost o întreagă experiență! O recomand cu mare mare drag!

Iar una dintre temele care mi-au apărut mie în acest week-end au fost LIMITELE.

Limitele și creșterea copiilor

Trebuie să recunosc că eu am auzit despre limite și am început să le aplic după ce s-a născut Alex. Deci în contextul creșterii copiilor. Am citit mult, am fost la seminarii, dar nu reușeam să pun în aplicare teoria, pe care aveam impresia că o înțeleg. Înțelegeam foarte bine necesitatea existenței limitelor pentru dezvoltarea armonioasă, doar că (și asta am descoperit mai târziu) limitele mele erau extrem de largi. Pentru că efectiv le putea duce.

Așa că lui Alex nu prea am reușit să îi pun limite. Și asta se cam vedea. Dar nu știam practic, în realitate, cum să schimb.

Ei bine, viața ne dă ceea ce ne dorim 🙂 Așa că, după ce am născut-o pe Ema, limitele mele s-au îngustat dintr-o dată foarte mult. Atât pentru că fizic și emoțional nu mai puteam să îi satisfac doar lui Alex nevoile, imediat ce și le manifesta. Cât și pentru că mi s-a activat rana din copilărie de după nașterea surorii mele, pe care nici nu o conștientizasem până atunci. Dar care mi-a dat ceva vreme de furcă. Dar asta e altă poveste.

Și recunosc că până la acest week-end mă gândeam la limite doar în contextul creșterii copiilor. Am învățat (eu așa zic), până la urmă, să pun limite ferme, dar cu blândețe și empatie și fără să le îngrădesc libertatea și curiozitatea (asta era una dintre fricile mele principale legat de limite).

Altfel de limite

Dar cursul de ThetaHealing m-a obligat să reconsider necesitatea și utilitatea stabilirii limitelor și în alte relații.

Din dorința de a nu deranja și supăra (pe care am dezvoltat-o în copilărie, când așteptările adulților erau să nu deranjăm sau supărăm pe cineva), mi-am călcat de multe ori pe inimă. Am făcut lucruri pe care nu mi le doream neapărat. Sau am acceptat lucruri care nu îmi făceau bine.

Am fost multă vreme fata ascultătoare, care evita conflictele. Și eram apreciată pentru cât de ”împăciuitoare” eram. Asta traducându-se, mai exact, în lăsam de la mine ca să fie bine și atunci normal că pentru celălalt era bine.

Dar eu am ajuns frustrată. Am ascuns sub preș multă furie. Nu am mai avut încredere în mine. Cedam prea ușor. Și, la un moment dat, nici nu mai știam prea bine cine sunt și ce vreau, de fapt. Mă uitam în jur, poate îmi spune cineva cine sunt și ce să fac …

Exemplu

Să vă dau un exemplu concret. Mie nu îmi place să vorbesc despre alți oameni, decât dacă e sub formă de laudă sau ca sursă de inspirație. Nu îmi place nici să ascult vorbindu-se (de rău) de alții. Simt că îmi scade instant energia și pentru asta am început să evit situațiile în care aș putea să fiu în astfel de contexte. Dar, evident, sunt și persoane pe care nu le poți evita.

Și încă mai am astfel de persoane în preajmă, care încep și îi vorbesc pe alții. Și atunci, eu încerc să schimb subiectul sau să găsesc argumente, justificări pentru persoana asupra căreia se aruncă tirada. Numai că, bineînțeles, nu prea funcționează. Și eu ajung să mă simt sleită de puteri și să îmi încalc niște principii și valori importante.

Iar la curs am înțeles că în aceste situații (și nu numai) este nevoie să pun o limită. Să spun că îmi doresc să vorbim despre altceva. Numai că mie îmi este extrem de jenă și nu vreau ca persoana respectivă să se supere pe mine. De fapt, chiar am realizat că mi-aș dori (deși știu că nu e posibil) ca nimeni vreodată să nu se supere pe mine. Să mă placă toată lumea. Numai că asta e imposibil. Și, cel mai probabil, ajungi să nu te mai placi tu deloc.

Concluzia

Am ajuns la concluzia că în orice relație avem nevoie să stabilim niște limite. Da, le stabilim cu calm, cu fermitate, dar și cu blândețe. Pentru că altfel, ajungem ”la capătul răbdării” și avem ieșiri necontrolate, care fac mult rău tuturor, iar apoi ajungem (mai ales, noi, femeile) în vinovăție. O emoție de vibrație extrem de joasă. De care nu avem deloc nevoie.

Așa că mi-am luat relațiile la ”analiză” și am început să mă gândesc unde și cum să stabilesc limitele, încât să mă simt și eu confortabil și să fie ok și pentru cealaltă parte.

Tu știi să stabilești limite în interacțiunile cu ceilalți?

compara

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani!

Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău.

Am fost crescuți (majoritatea dintre noi) fiind comparați cu alții. Și avem tendința să facem același lucru. Dar putem întrerupe acest cerc. Putem alege să oprim comparațiile.

Compararea bebelușilor încă de când se nasc

”Bebelușul vecinei de salon este mai ”cuminte” / ”rau” / doarme mai mult / mai puțin / mănâncă mai mult / mai puțin” etc.

”Copilul meu de la 2 săptămâni își ridica singur capul.”

”La 4 luni deja stătea în fund.”

”Copilul prietenilor noștri mergea de la 8 luni.”

”Primul copil a fost într-un anumit fel … ”

compara

Sursa foto: Freepik

De ce nu sunt benefice?

Pentru că fiecare copil este unic. Fiecare mamă, fiecare familie este în felul ei. Nu există rețete universale care să funcționeze pentru absolut toate persoanele. Există doar repere generale, principii și valori. Creștem și ne dezvoltăm în ritmuri diferite. Ceea ce este perfect!

Comparațiile nu fac decât să creeze panică, frică, neadecvare pentru părinții (și așa destul de bulversați de schimbările majore care au loc în primii ani de viață cu un nou membru al familiei).

Multe mame se simt incompetente. Simt că nu fac lucrurile bine, Că nu se descurcă cu proprii lor bebeluși. Că nu sunt mame bune. 🙁 Și asta pentru că se compară. Pentru că au așteptări nerealiste. Se uită la pozele unei familii ”perfecte” pe rețelele sociale sau la un moment surprins din viața unei alte familii și își imaginează că doar ele trec și prin momente provocatoare.

Totuși cred că e util, de exemplu, să vedem că și alte familii au provocări similare cu ale noastre. Nu avem nevoie de sfaturi. Doar să știm că suntem ok. Că suntem ”normale”.

Sau mai sunt proaspete mămici care se uită cum țin eu un bebeluș (după 2 deja ai mei și mulți alții pe care i-am ținut din primele lor zile de viață) și se gândesc că ele nu fac bine, că nu se descurcă!

Comparația nu își are locul și rostul. Eu asta fac! Tu ești poate la primul nou-născut pe care îl ții în brațe. În câteva zile o să vezi că ești deja profesionistă și tu știi cel mai bine ce i se potrivește copilului tău! Tu îl cunoști cel mai bine! Doar dă-ți un pic de timp!

Compararea copiilor între ei – fie că sunt frați sau nu

Compararea copiilor, mai ales, dacă sunt frați este extrem de dăunătoare! E important ca noi, adulții, să înțelegem că fiecare dintre noi suntem unici, inclusiv copiii și asta este extraordinar!

Cum ar fi să fim toți la indigo? Și asta să le transmitem și lor: fiecare dintre noi avem propriile calități și defecte, propria personalitate, reacționăm diferit, dar asta este foarte bine și ne subliniază unicitatea.

Uneori ne dorim ca și copilul nostru să facă anumite lucruri pe care le fac alți copii și atunci apelăm la fraze de genul:

”Uită-te la copilul acela, e mai mic decât tine și mănâncă tot.”

”Fratele tău s-a îmbrăcat deja.”

”Toți copiii din parc stau liniștiți. De ce nu poți fi și tu ca ei?”

compara

Sursa foto: Freepik

Ce mesaje primește copilul?

Și dacă vă e greu să vă imaginați, aduceți-vă aminte cum vă simțiți voi când sunteți comparați cu altcineva:

  • nu sunt suficient de bun;
  • alții sunt mai buni;
  • nu fac ceea ce trebuie / se așteaptă ceilalți de la mine;
  • trebuie să fac ce fac ceilalți;
  • sunt defect;
  • trebuie să mă uit la ceilalți pentru a ști ce și cum să fac;

și multe altele de genul acesta. Pe care le cărăm în spate toate viața. Iar în adolescență, când copilul vrea să fie ”cool” și face precum ”gașca” (fumează, se droghează, își începe devreme viața sexuală, bea alcool) pentru a se simți integrat, ca ceilalți, nu ne mai place. Dar noi l-am încurajat să se uite la ceilalți. Să se compare cu ei. Că ei sunt mai buni.

Comparația cu extremele (cei mai buni sau cei mai slabi)

Pfff … toată viața m-am comparat cu cei mai buni. Niciodată nu m-am simțit suficient de competentă și de bună. Niciodată nu m-am simțit suficientă. Încă mai sufăr de asta … dar, mă tratez 🙂

Chiar și după ce am început să lucrez cu mine, încă nu am reușit să trec total peste comparația cu cei mai buni. Și asta mă blochează mult. De cele mai multe ori nu mă apuc să pun în aplicare o idee pentru că există deja cineva mai bun ca mine (în opinia mea) care face deja acel lucru.

Uit însă că fiecare dintre noi ne punem propria energie în tot ceea ce facem. Că oamenii caută experiențele și felul în care îi faci să se simtă, nu neapărat informațiile. Și că, oricât de experimentat sau bun ar fi altcineva, și eu am ceva unic, pe care îl transmit în felul meu. Iar cine rezonează cu mine și cu felul meu de a fi, mă va alege pe mine.

Același lucru e valabil și pentru oricare dintre voi. Nu vă lăsați sufocate visurile pentru că nu vă considerați la fel de bune ca altele!

Dați lumii ceea ce aveți unic și special! Pentru că fiecare suntem unici și speciali în felul nostru!

Comparația cu cei mai slabi, ne face să fim vanitoși, să ne supraevaluăm, să acționăm din ego. Ceea ce, pe termen lung, nu ne ajută.

Totuși, câteodată, pentru mine, funcționează

Comparația cu pozele perfecte de pe rețelele sociale sau alte mămici ”mai experimentate”

Pozele perfecte de pe rețelele sociale sunt doar instantanee, de obicei, regizate. Și dacă nu sunt regizate, nu înseamnă că viața acelei familii este doar lapte și miere. Toate familiile au provocări. Mai ales la început.

Din experiența mea, persoanele care pun cele mai multe poze ”perfecte” au și cele mai multe provocări. Iar pozele sunt doar o mască.

Partea proastă este că se creează așteptări nerealiste despre ce înseamnă viața cu un bebe, Și multe mămici se simt insuficient de bune sau chiar ”groaznice” că viața lor nu e așa ușoară și aranjată ca cea pe care o văd în poze.

Multe proaspete mămici mă întreabă cum reușesc să mă ocup și de copii, și de casă și de activitatea pe social media, cursuri și ce mai fac că ele nu reușesc să mai facă nimic în afară de copil. Răspunsul meu este că la primul copil nici eu nu făceam mai mult decât ele. Eram non-stop cu el. Și cam asta era singura mea grijă până pe la 1 an jumătate.

Normal că la al doilea atenția și energia se împart. Și înveți să te împarți și tu. Și nu mai ești atât de panicată de orice. Cum e la primul copil. Asta nu înseamnă că nu ești solicitată, mai ales, în primele luni cu doi copii. Cu trei încă nu știu cum e 🙂 Voi vedea peste câteva luni și sigur vă scriu și vouă 😀

Așa că, dragi mămici, nu vă comparați nici cu mine, nici cu altcineva. Fiecare dintre noi suntem în etape diferite. Avem valori și activități diferite. Și e perfect așa.

Comparația cu tine de acum câțiva ani

La un moment dat m-am străduit să nu mă mai compar cu ceilalți. Și am început să mă compar cu mine din urmă cu câțiva ani. Dar am realizat repede că e ca și cum aș compara mere cu pere. Care sunt mai bune?

Atât de mult m-am schimbat de-a lungul anilor, de la partea fizică, la mentalitate, la partea spirituală, încât orice comparație de prisos.

O dată la 7 ani ne schimbăm integral celulele din corp. Doar sufletul rămâne etern, deși și el crește și integrează lecții noi.

”Acum 5 ani aveam cu 5 kg mai puțin.”

”Puteam să mut munții din loc și nu eram obosită.”

Da, dar de atunci s-au schimbat multe. Ai trecut prin multe experiențe. Și poți să faci alte lucruri pe care atunci nu le puteai realiza.

Îți poți stabili un termen realist și relativ apropiat. De exemplu, cum eram eu ca educator prenatal la primele cursuri pe care le-am ținut, comparativ cu abilitățile pe care le-am dobândit între timp. Acest gen de comparație e util pentru a vedea progresele făcute. Sau cum eram înainte de cursul x și cum sunt după. Mă ajută să evaluez. Însă totul făcut cu respect și considerație față de mine însămi. Fără presiune și judecată.

În loc de concluzii

Știu că știți ce am scris aici, dar am simțit nevoia să îmi și să vă readuc aminte. De multe ori am și eu nevoie să îmi readuc aminte aceste aspecte. Iar scriindu-le îmi aduce și claritate.

Scrieți-mi cum vedeți voi comparația. V-a ajutat sau v-a încurcat de-a lungul vieții?

lactația

Aud această propoziție destul de des: ”Nu se satură cu laptele meu!” Probabil și voi. Și întotdeauna îmi vine să întreb ”Cum îți dai seama că nu se satură cu laptele tău?”

Se știe că 98% dintre femei au capacitatea de a alăpta și au lapte. Însă ce se întâmplă cu lactația? Cât lapte producem? Producem suficient?

Lactația – principii generale

Haideți să vedem, mai întâi, câteva principii generale (fără să întru în detalii):

  • laptele este deja în sâni din săptămâna 16 de sarcină;
  • laptele se produce pe principiul cerere-ofertă: în funcție de cantitatea de lapte pe care a supt-o bebelușul (sau a muls-o mama) în lactațiaziua anterioară, corpul mamei știe cât să producă în ziua următoare; orice cantitate de completare pe care o primește bebelușul, corpul mamei nu are cum să o știe, ceea ce poate duce (în timp) la scăderea lactației mamei față de nevoile copilului atunci când acesta primește și completare sau alte lichide – ceai/apă/supă – de care nu are nevoie în primele 6 luni de viață!)
  • cu cât mama primește copilul la sân mai repede după naștere (ideal: în prima oră după naștere – ”ora magică”), cu atât se stimulează mai repede ejecția laptelui;
  • cu cât mama alăptează mai frecvent, inclusiv (sau, mai ales) noaptea, cu atât își asigură o lactație mai bună;
  • când copilul primește completare cu tetina sau suzetă (în special, în prima lună de viață) crește riscul apariției confuziei sân-tetină și poată refuza sânul, ceea ce duce la scăderea lactației mamei;
  • pentru a stimula lactația e nevoie ca bebelușul să sugă eficient și să fie cât mai corect atașat la sân.
  • ejecția laptelui din sân are loc datorită prezenței hormonului dragostei, numit oxitocină. Acest hormon nu se secretă în corpul mamei atunci când mama este stresată (secretă hormonii stresului). E nevoie ca mama să fie cât mai relaxată (posibil, având în vedere că totul este absolut nou și nu foarte ușor de gestionat în primele săptămâni după naștere). De asemenea, mama are nevoie de odihnă (atât cât se poate) și să se alimenteze echilibrat și cât mai diversificat. Și să bea lichide atât cât îi este sete.

De reținut:

Producția de lapte a mamei depinde mai mult de abilitatea copilului de a goli sânul decât de abilitatea mamei de a produce lapte!

Așadar urmăriți suptul eficient și atașarea corectă.

lactația - atasare

Haideți să vedem care sunt semnele unei lactații suficiente:

Lactația suficientă:

Semne prezente la copil (de la 4 zile la 6 săptămâni):

  • este mulțumit după supt (dar, mai ales, în primele săptămâni, va suge iar după 1-2 ore; nu e nevoie să doarmă 3-4 ore pentru a fi un semn de lactație suficientă);
  • înghite active în timpul suptului (cel puțin 10 minute). E important să îl auzim că înghite. Se poate observa și din mișcarea guriței: de obicei au 1-2-3 supturi apoi o pauză în care înghit și reiau; dacă doar pare că suge, fără pauza de înghițit, cel mai probabil, doar suzetează);
  • udă cel puțin 6-8 scutece pe zi (socotite cu 3 linguri de lichid până la vârsta de 6 săptămâni și cu 6 linguri după această vârstă), iar culoarea urinei este mai palidă, nu închisă la culoare și concentrată;
  • are scaune normale (moi, galbene muștar, mai dese la început, cel puțin 3/zi – poate să fie scaun la fiecare supt, iar apoi puțin mai rare);
  • crește în greutate și lungime; atenție la grafice (majoritatea sunt realizate pe copii hrăniți artificial cu lapte praf; un copil alăptat ia diferit în greutate, însă e important să fie pe trend ascendent!);
  • copilul este cel care termină suptul (atenție la copiii mai somnoroși, care trebuie treziți sau făcută compresia sânului pentru a continua să sugă!).

Semne la mamă:

  • mama are contracții uterine în primele zile după naștere atunci alăptează; de la al doilea copil în sus contracțiile post-partum pot fi mai puternice;
  • simte sete atunci alăptează sau între supturi;
  • are o stare de somnolență (produsă de oxitocina care determină ejecția laptelui)
  • sânii se înmoaie după supt.

Lactația insuficientă (hipogalactie)

Este cauza cea mai frecventă a opririi alăptării (ablactație) în primele săptămâni și la 4 luni.

Poate să fie o insuficiență datorată unor aspecte ce țin de context (aparentă), ce țin e corpul mamei (fiziologică, iatrogenă), indusă de comportamentul copilului sau o problemă intrinsecă (patologică a mamei).

Semne FALSE de lactație insuficientă:

  • copilul plânge des, este nemulțumit după supt; lactația insuficientă
  • se satură mai bine (a se citi ”doarme mai mult”) după lapte praf decât supt (e firesc să doarmă mai mult după lapte praf pentru că acesta se digeră mult mai greu în stomacul bebelușului, însă asta nu îl face mai bun, dimpotrivă)
  • copilul își suge pumnii tot timpul (cât este foarte mic este singura modalitate prin care poate cunoaște mediul înconjurător și singura parte a corpului pe care o poate controla);
  • supturile devin tot mai scurte sau mai lungi (poate să fie la un puseu de creștere sau, pur și simplu, să aibă necesități diferite în momente diferite);
  • suge mai frecvent (poate să fie la puseu de creștere);
  • copilul refuză să sugă sânul ”gol” (sânul nu este niciodată cu adevărat cu gol cât timp mama alăptează, pentru că laptele se formează în continuu);
  • își întoarce capul și își deschide gura când se atinge ceva de obrazul lui (este reflexul de atașare);
  • sânii sunt mai moi decât în primele săptămâni (pentru că s-au adaptat cerințelor copilului și corpul mamei produce atâta lapte cât suge copilul);
  • mama nu poate mulge lapte din sân (cel mai probabil folosește o tehnică greșită de muls – vezi tehnica eficientă și corectă aici –  sau o pompă ineficientă);
  • aspect translucid al laptelui (laptele își schimbă mereu consistența, fiind foarte diferit inclusiv în timpul aceleași alăptări);

Semne REALE de lactație insuficientă:

  • copilul nu crește în greutate (ia sub 500 g în prima lună);
  • la 2 săptămâni nu își recapătă greutatea de la naștere (excepție fac bebelușii cu greutatea la naștere peste 4 kg);
  • copilul are sub 6 scutece cu urină pe zi sau urina este concentrată și cu miros puternic înțepător;
  • copilul are scaune rare, tari, uscate, verzui;
  • copilul prezintă semne de deshidratare:
    • are mucoasele uscate;
    • pliu cutanat persistent;
    • turgor flasc;
    • hipotonie musculară;
    • ochii înfundați în orbite;
  • copilul este letargic, somnolent și are un plâns slab.

Cauzele cele mai frecvente ale unei lactații insuficiente

  • atașare incorectă la sân;
  • supturi scurte (nu golește sânul și nu primește laptele gras);
  • supturi rare, sub 8 în 24 de ore;
  • lipsa suptului de noapte;
  • completarea cu lapte praf;
  • folosirea biberonului și/sau suzetei;
  • consum de alcool, cofeină, tutun;
  • lipsa încrederii mamei în ea însăși;
  • oboseala extremă;
  • depresia;
  • copil prematur;
  • copil bolnav;
  • pusee de creștere;

Probleme ale mamei ce determină lactația insuficientă (patologică)

  • hipoplazie mamară;
  • sâni asimetrici cu aspect tubular (ce au mai puțin țesut mamar);
  • retenția placentară după naștere (mai există bucăți de placentă în uter după naștere);
  • necroza hipofizei anterioare;
  • deficit hormonal de progesteron;
  • hipotiroidism;
  • anemie severă;
  • operație anterioară la sân;
  • mama a fost intubată mult timp (mamă prematură la naștere);
  • femei obeze;
  • mame prediabetice.

Acestea sunt condiții medicale, recunoscute și tratate de către medicii specialiști.

Ce e de făcut?

La modul ideal, un consultant în alăptare face o evaluare a situației și suptului și propune un plan personalizat.

Ce putem face preventiv?

  • să evităm separarea mamei de copil;
  • să evităm suplimentarea nemotivată medical (doar pentru că bebelușul este agitat) cu formulă;
  • să folosim alte metode de suplimentare în afară de biberon dacă este cazul;
  • să se evite pe cât posibil analgezia și anestezia mamei în travaliu.

Dacă observăm că este totuși vorba de lactația insuficientă:

  • se corectează tehnica de alăptare:
    • poziționare și atașare corectă la sân; lactația
    • mama recunoaște un supt eficient;
    • mama alăptează la cerere și știe că e normal ca în primele zile să sugă mai frecvent, mai ales după-amiaza și seara;
    • mama invață tehnica de muls corectă;
  • se corectează tehnica greșită de supt a copilului
    • încurajarea contactului piele pe piele cu mama;
    • suplimentarea cu dispozitive alternative de supt; lactația sns
    • metode alternative de alimentație și tranziția spre alăptare exlusivă;
    • mulsul frecvent al sânului pentru menținerea lactației (cu pompa electrică);
    • trimiterea la specialist dacă sunt probleme anatomice sau neurologice;
  • creșterea secreției lactate prin stimularea sânului;
  • creșterea secreției lactate prin suplimente galactogoge (care cresc lactația); (aici se cere un articol separat, că deja acesta devine prea lung 🙂 )

Ca recomandări generale, este indicat ca mama să se odihnească și relaxeze (în limita posibilităților), să consume lichide atât cât îi este sete, să aibă un regim alimentar echilibrat și diversificat și să aibă parte de sprijin și confort psihic.

Mama are nevoie de multă susținere în primele săptămâni acasă cu bebe!

Week-end-ul trecut am participat la un curs de bază de ThetaHealing cu minunata Maria Mermezan – Dăscălița de Theta. A fost mult mai mult decât un curs și o terapie de grup. A fost o întreagă experiență! O recomand cu mare mare drag!

Iar una dintre temele care mi-au apărut mie în acest week-end au fost LIMITELE.

Limitele și creșterea copiilor

Trebuie să recunosc că eu am auzit despre limite și am început să le aplic după ce s-a născut Alex. Deci în contextul creșterii copiilor. Am citit mult, am fost la seminarii, dar nu reușeam să pun în aplicare teoria, pe care aveam impresia că o înțeleg. Înțelegeam foarte bine necesitatea existenței limitelor pentru dezvoltarea armonioasă, doar că (și asta am descoperit mai târziu) limitele mele erau extrem de largi. Pentru că efectiv le putea duce.

Așa că lui Alex nu prea am reușit să îi pun limite. Și asta se cam vedea. Dar nu știam practic, în realitate, cum să schimb.

Ei bine, viața ne dă ceea ce ne dorim 🙂 Așa că, după ce am născut-o pe Ema, limitele mele s-au îngustat dintr-o dată foarte mult. Atât pentru că fizic și emoțional nu mai puteam să îi satisfac doar lui Alex nevoile, imediat ce și le manifesta. Cât și pentru că mi s-a activat rana din copilărie de după nașterea surorii mele, pe care nici nu o conștientizasem până atunci. Dar care mi-a dat ceva vreme de furcă. Dar asta e altă poveste.

Și recunosc că până la acest week-end mă gândeam la limite doar în contextul creșterii copiilor. Am învățat (eu așa zic), până la urmă, să pun limite ferme, dar cu blândețe și empatie și fără să le îngrădesc libertatea și curiozitatea (asta era una dintre fricile mele principale legat de limite).

Altfel de limite

Dar cursul de ThetaHealing m-a obligat să reconsider necesitatea și utilitatea stabilirii limitelor și în alte relații.

Din dorința de a nu deranja și supăra (pe care am dezvoltat-o în copilărie, când așteptările adulților erau să nu deranjăm sau supărăm pe cineva), mi-am călcat de multe ori pe inimă. Am făcut lucruri pe care nu mi le doream neapărat. Sau am acceptat lucruri care nu îmi făceau bine.

Am fost multă vreme fata ascultătoare, care evita conflictele. Și eram apreciată pentru cât de ”împăciuitoare” eram. Asta traducându-se, mai exact, în lăsam de la mine ca să fie bine și atunci normal că pentru celălalt era bine.

Dar eu am ajuns frustrată. Am ascuns sub preș multă furie. Nu am mai avut încredere în mine. Cedam prea ușor. Și, la un moment dat, nici nu mai știam prea bine cine sunt și ce vreau, de fapt. Mă uitam în jur, poate îmi spune cineva cine sunt și ce să fac …

Exemplu

Să vă dau un exemplu concret. Mie nu îmi place să vorbesc despre alți oameni, decât dacă e sub formă de laudă sau ca sursă de inspirație. Nu îmi place nici să ascult vorbindu-se (de rău) de alții. Simt că îmi scade instant energia și pentru asta am început să evit situațiile în care aș putea să fiu în astfel de contexte. Dar, evident, sunt și persoane pe care nu le poți evita.

Și încă mai am astfel de persoane în preajmă, care încep și îi vorbesc pe alții. Și atunci, eu încerc să schimb subiectul sau să găsesc argumente, justificări pentru persoana asupra căreia se aruncă tirada. Numai că, bineînțeles, nu prea funcționează. Și eu ajung să mă simt sleită de puteri și să îmi încalc niște principii și valori importante.

Iar la curs am înțeles că în aceste situații (și nu numai) este nevoie să pun o limită. Să spun că îmi doresc să vorbim despre altceva. Numai că mie îmi este extrem de jenă și nu vreau ca persoana respectivă să se supere pe mine. De fapt, chiar am realizat că mi-aș dori (deși știu că nu e posibil) ca nimeni vreodată să nu se supere pe mine. Să mă placă toată lumea. Numai că asta e imposibil. Și, cel mai probabil, ajungi să nu te mai placi tu deloc.

Concluzia

Am ajuns la concluzia că în orice relație avem nevoie să stabilim niște limite. Da, le stabilim cu calm, cu fermitate, dar și cu blândețe. Pentru că altfel, ajungem ”la capătul răbdării” și avem ieșiri necontrolate, care fac mult rău tuturor, iar apoi ajungem (mai ales, noi, femeile) în vinovăție. O emoție de vibrație extrem de joasă. De care nu avem deloc nevoie.

Așa că mi-am luat relațiile la ”analiză” și am început să mă gândesc unde și cum să stabilesc limitele, încât să mă simt și eu confortabil și să fie ok și pentru cealaltă parte.

Tu știi să stabilești limite în interacțiunile cu ceilalți?

limite

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani!

Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău.

Am fost crescuți (majoritatea dintre noi) fiind comparați cu alții. Și avem tendința să facem același lucru. Dar putem întrerupe acest cerc. Putem alege să oprim comparațiile.

Compararea bebelușilor încă de când se nasc

”Bebelușul vecinei de salon este mai ”cuminte” / ”rau” / doarme mai mult / mai puțin / mănâncă mai mult / mai puțin” etc.

”Copilul meu de la 2 săptămâni își ridica singur capul.”

”La 4 luni deja stătea în fund.”

”Copilul prietenilor noștri mergea de la 8 luni.”

”Primul copil a fost într-un anumit fel … ”

compara

Sursa foto: Freepik

De ce nu sunt benefice?

Pentru că fiecare copil este unic. Fiecare mamă, fiecare familie este în felul ei. Nu există rețete universale care să funcționeze pentru absolut toate persoanele. Există doar repere generale, principii și valori. Creștem și ne dezvoltăm în ritmuri diferite. Ceea ce este perfect!

Comparațiile nu fac decât să creeze panică, frică, neadecvare pentru părinții (și așa destul de bulversați de schimbările majore care au loc în primii ani de viață cu un nou membru al familiei).

Multe mame se simt incompetente. Simt că nu fac lucrurile bine, Că nu se descurcă cu proprii lor bebeluși. Că nu sunt mame bune. 🙁 Și asta pentru că se compară. Pentru că au așteptări nerealiste. Se uită la pozele unei familii ”perfecte” pe rețelele sociale sau la un moment surprins din viața unei alte familii și își imaginează că doar ele trec și prin momente provocatoare.

Totuși cred că e util, de exemplu, să vedem că și alte familii au provocări similare cu ale noastre. Nu avem nevoie de sfaturi. Doar să știm că suntem ok. Că suntem ”normale”.

Sau mai sunt proaspete mămici care se uită cum țin eu un bebeluș (după 2 deja ai mei și mulți alții pe care i-am ținut din primele lor zile de viață) și se gândesc că ele nu fac bine, că nu se descurcă!

Comparația nu își are locul și rostul. Eu asta fac! Tu ești poate la primul nou-născut pe care îl ții în brațe. În câteva zile o să vezi că ești deja profesionistă și tu știi cel mai bine ce i se potrivește copilului tău! Tu îl cunoști cel mai bine! Doar dă-ți un pic de timp!

Compararea copiilor între ei – fie că sunt frați sau nu

Compararea copiilor, mai ales, dacă sunt frați este extrem de dăunătoare! E important ca noi, adulții, să înțelegem că fiecare dintre noi suntem unici, inclusiv copiii și asta este extraordinar!

Cum ar fi să fim toți la indigo? Și asta să le transmitem și lor: fiecare dintre noi avem propriile calități și defecte, propria personalitate, reacționăm diferit, dar asta este foarte bine și ne subliniază unicitatea.

Uneori ne dorim ca și copilul nostru să facă anumite lucruri pe care le fac alți copii și atunci apelăm la fraze de genul:

”Uită-te la copilul acela, e mai mic decât tine și mănâncă tot.”

”Fratele tău s-a îmbrăcat deja.”

”Toți copiii din parc stau liniștiți. De ce nu poți fi și tu ca ei?”

compara

Sursa foto: Freepik

Ce mesaje primește copilul?

Și dacă vă e greu să vă imaginați, aduceți-vă aminte cum vă simțiți voi când sunteți comparați cu altcineva:

  • nu sunt suficient de bun;
  • alții sunt mai buni;
  • nu fac ceea ce trebuie / se așteaptă ceilalți de la mine;
  • trebuie să fac ce fac ceilalți;
  • sunt defect;
  • trebuie să mă uit la ceilalți pentru a ști ce și cum să fac;

și multe altele de genul acesta. Pe care le cărăm în spate toate viața. Iar în adolescență, când copilul vrea să fie ”cool” și face precum ”gașca” (fumează, se droghează, își începe devreme viața sexuală, bea alcool) pentru a se simți integrat, ca ceilalți, nu ne mai place. Dar noi l-am încurajat să se uite la ceilalți. Să se compare cu ei. Că ei sunt mai buni.

Comparația cu extremele (cei mai buni sau cei mai slabi)

Pfff … toată viața m-am comparat cu cei mai buni. Niciodată nu m-am simțit suficient de competentă și de bună. Niciodată nu m-am simțit suficientă. Încă mai sufăr de asta … dar, mă tratez 🙂

Chiar și după ce am început să lucrez cu mine, încă nu am reușit să trec total peste comparația cu cei mai buni. Și asta mă blochează mult. De cele mai multe ori nu mă apuc să pun în aplicare o idee pentru că există deja cineva mai bun ca mine (în opinia mea) care face deja acel lucru.

Uit însă că fiecare dintre noi ne punem propria energie în tot ceea ce facem. Că oamenii caută experiențele și felul în care îi faci să se simtă, nu neapărat informațiile. Și că, oricât de experimentat sau bun ar fi altcineva, și eu am ceva unic, pe care îl transmit în felul meu. Iar cine rezonează cu mine și cu felul meu de a fi, mă va alege pe mine.

Același lucru e valabil și pentru oricare dintre voi. Nu vă lăsați sufocate visurile pentru că nu vă considerați la fel de bune ca altele!

Dați lumii ceea ce aveți unic și special! Pentru că fiecare suntem unici și speciali în felul nostru!

Comparația cu cei mai slabi, ne face să fim vanitoși, să ne supraevaluăm, să acționăm din ego. Ceea ce, pe termen lung, nu ne ajută.

Totuși, câteodată, pentru mine, funcționează

Comparația cu pozele perfecte de pe rețelele sociale sau alte mămici ”mai experimentate”

Pozele perfecte de pe rețelele sociale sunt doar instantanee, de obicei, regizate. Și dacă nu sunt regizate, nu înseamnă că viața acelei familii este doar lapte și miere. Toate familiile au provocări. Mai ales la început.

Din experiența mea, persoanele care pun cele mai multe poze ”perfecte” au și cele mai multe provocări. Iar pozele sunt doar o mască.

Partea proastă este că se creează așteptări nerealiste despre ce înseamnă viața cu un bebe, Și multe mămici se simt insuficient de bune sau chiar ”groaznice” că viața lor nu e așa ușoară și aranjată ca cea pe care o văd în poze.

Multe proaspete mămici mă întreabă cum reușesc să mă ocup și de copii, și de casă și de activitatea pe social media, cursuri și ce mai fac că ele nu reușesc să mai facă nimic în afară de copil. Răspunsul meu este că la primul copil nici eu nu făceam mai mult decât ele. Eram non-stop cu el. Și cam asta era singura mea grijă până pe la 1 an jumătate.

Normal că la al doilea atenția și energia se împart. Și înveți să te împarți și tu. Și nu mai ești atât de panicată de orice. Cum e la primul copil. Asta nu înseamnă că nu ești solicitată, mai ales, în primele luni cu doi copii. Cu trei încă nu știu cum e 🙂 Voi vedea peste câteva luni și sigur vă scriu și vouă 😀

Așa că, dragi mămici, nu vă comparați nici cu mine, nici cu altcineva. Fiecare dintre noi suntem în etape diferite. Avem valori și activități diferite. Și e perfect așa.

Comparația cu tine de acum câțiva ani

La un moment dat m-am străduit să nu mă mai compar cu ceilalți. Și am început să mă compar cu mine din urmă cu câțiva ani. Dar am realizat repede că e ca și cum aș compara mere cu pere. Care sunt mai bune?

Atât de mult m-am schimbat de-a lungul anilor, de la partea fizică, la mentalitate, la partea spirituală, încât orice comparație de prisos.

O dată la 7 ani ne schimbăm integral celulele din corp. Doar sufletul rămâne etern, deși și el crește și integrează lecții noi.

”Acum 5 ani aveam cu 5 kg mai puțin.”

”Puteam să mut munții din loc și nu eram obosită.”

Da, dar de atunci s-au schimbat multe. Ai trecut prin multe experiențe. Și poți să faci alte lucruri pe care atunci nu le puteai realiza.

Îți poți stabili un termen realist și relativ apropiat. De exemplu, cum eram eu ca educator prenatal la primele cursuri pe care le-am ținut, comparativ cu abilitățile pe care le-am dobândit între timp. Acest gen de comparație e util pentru a vedea progresele făcute. Sau cum eram înainte de cursul x și cum sunt după. Mă ajută să evaluez. Însă totul făcut cu respect și considerație față de mine însămi. Fără presiune și judecată.

În loc de concluzii

Știu că știți ce am scris aici, dar am simțit nevoia să îmi și să vă readuc aminte. De multe ori am și eu nevoie să îmi readuc aminte aceste aspecte. Iar scriindu-le îmi aduce și claritate.

Scrieți-mi cum vedeți voi comparația. V-a ajutat sau v-a încurcat de-a lungul vieții?

compara

Aud această propoziție destul de des: ”Nu se satură cu laptele meu!” Probabil și voi. Și întotdeauna îmi vine să întreb ”Cum îți dai seama că nu se satură cu laptele tău?”

Se știe că 98% dintre femei au capacitatea de a alăpta și au lapte. Însă ce se întâmplă cu lactația? Cât lapte producem? Producem suficient?

Lactația – principii generale

Haideți să vedem, mai întâi, câteva principii generale (fără să întru în detalii):

  • laptele este deja în sâni din săptămâna 16 de sarcină;
  • laptele se produce pe principiul cerere-ofertă: în funcție de cantitatea de lapte pe care a supt-o bebelușul (sau a muls-o mama) în lactațiaziua anterioară, corpul mamei știe cât să producă în ziua următoare; orice cantitate de completare pe care o primește bebelușul, corpul mamei nu are cum să o știe, ceea ce poate duce (în timp) la scăderea lactației mamei față de nevoile copilului atunci când acesta primește și completare sau alte lichide – ceai/apă/supă – de care nu are nevoie în primele 6 luni de viață!)
  • cu cât mama primește copilul la sân mai repede după naștere (ideal: în prima oră după naștere – ”ora magică”), cu atât se stimulează mai repede ejecția laptelui;
  • cu cât mama alăptează mai frecvent, inclusiv (sau, mai ales) noaptea, cu atât își asigură o lactație mai bună;
  • când copilul primește completare cu tetina sau suzetă (în special, în prima lună de viață) crește riscul apariției confuziei sân-tetină și poată refuza sânul, ceea ce duce la scăderea lactației mamei;
  • pentru a stimula lactația e nevoie ca bebelușul să sugă eficient și să fie cât mai corect atașat la sân.
  • ejecția laptelui din sân are loc datorită prezenței hormonului dragostei, numit oxitocină. Acest hormon nu se secretă în corpul mamei atunci când mama este stresată (secretă hormonii stresului). E nevoie ca mama să fie cât mai relaxată (posibil, având în vedere că totul este absolut nou și nu foarte ușor de gestionat în primele săptămâni după naștere). De asemenea, mama are nevoie de odihnă (atât cât se poate) și să se alimenteze echilibrat și cât mai diversificat. Și să bea lichide atât cât îi este sete.

De reținut:

Producția de lapte a mamei depinde mai mult de abilitatea copilului de a goli sânul decât de abilitatea mamei de a produce lapte!

Așadar urmăriți suptul eficient și atașarea corectă.

lactația - atasare

Haideți să vedem care sunt semnele unei lactații suficiente:

Lactația suficientă:

Semne prezente la copil (de la 4 zile la 6 săptămâni):

  • este mulțumit după supt (dar, mai ales, în primele săptămâni, va suge iar după 1-2 ore; nu e nevoie să doarmă 3-4 ore pentru a fi un semn de lactație suficientă);
  • înghite active în timpul suptului (cel puțin 10 minute). E important să îl auzim că înghite. Se poate observa și din mișcarea guriței: de obicei au 1-2-3 supturi apoi o pauză în care înghit și reiau; dacă doar pare că suge, fără pauza de înghițit, cel mai probabil, doar suzetează);
  • udă cel puțin 6-8 scutece pe zi (socotite cu 3 linguri de lichid până la vârsta de 6 săptămâni și cu 6 linguri după această vârstă), iar culoarea urinei este mai palidă, nu închisă la culoare și concentrată;
  • are scaune normale (moi, galbene muștar, mai dese la început, cel puțin 3/zi – poate să fie scaun la fiecare supt, iar apoi puțin mai rare);
  • crește în greutate și lungime; atenție la grafice (majoritatea sunt realizate pe copii hrăniți artificial cu lapte praf; un copil alăptat ia diferit în greutate, însă e important să fie pe trend ascendent!);
  • copilul este cel care termină suptul (atenție la copiii mai somnoroși, care trebuie treziți sau făcută compresia sânului pentru a continua să sugă!).

Semne la mamă:

  • mama are contracții uterine în primele zile după naștere atunci alăptează; de la al doilea copil în sus contracțiile post-partum pot fi mai puternice;
  • simte sete atunci alăptează sau între supturi;
  • are o stare de somnolență (produsă de oxitocina care determină ejecția laptelui)
  • sânii se înmoaie după supt.

Lactația insuficientă (hipogalactie)

Este cauza cea mai frecventă a opririi alăptării (ablactație) în primele săptămâni și la 4 luni.

Poate să fie o insuficiență datorată unor aspecte ce țin de context (aparentă), ce țin e corpul mamei (fiziologică, iatrogenă), indusă de comportamentul copilului sau o problemă intrinsecă (patologică a mamei).

Semne FALSE de lactație insuficientă:

  • copilul plânge des, este nemulțumit după supt; lactația insuficientă
  • se satură mai bine (a se citi ”doarme mai mult”) după lapte praf decât supt (e firesc să doarmă mai mult după lapte praf pentru că acesta se digeră mult mai greu în stomacul bebelușului, însă asta nu îl face mai bun, dimpotrivă)
  • copilul își suge pumnii tot timpul (cât este foarte mic este singura modalitate prin care poate cunoaște mediul înconjurător și singura parte a corpului pe care o poate controla);
  • supturile devin tot mai scurte sau mai lungi (poate să fie la un puseu de creștere sau, pur și simplu, să aibă necesități diferite în momente diferite);
  • suge mai frecvent (poate să fie la puseu de creștere);
  • copilul refuză să sugă sânul ”gol” (sânul nu este niciodată cu adevărat cu gol cât timp mama alăptează, pentru că laptele se formează în continuu);
  • își întoarce capul și își deschide gura când se atinge ceva de obrazul lui (este reflexul de atașare);
  • sânii sunt mai moi decât în primele săptămâni (pentru că s-au adaptat cerințelor copilului și corpul mamei produce atâta lapte cât suge copilul);
  • mama nu poate mulge lapte din sân (cel mai probabil folosește o tehnică greșită de muls – vezi tehnica eficientă și corectă aici –  sau o pompă ineficientă);
  • aspect translucid al laptelui (laptele își schimbă mereu consistența, fiind foarte diferit inclusiv în timpul aceleași alăptări);

Semne REALE de lactație insuficientă:

  • copilul nu crește în greutate (ia sub 500 g în prima lună);
  • la 2 săptămâni nu își recapătă greutatea de la naștere (excepție fac bebelușii cu greutatea la naștere peste 4 kg);
  • copilul are sub 6 scutece cu urină pe zi sau urina este concentrată și cu miros puternic înțepător;
  • copilul are scaune rare, tari, uscate, verzui;
  • copilul prezintă semne de deshidratare:
    • are mucoasele uscate;
    • pliu cutanat persistent;
    • turgor flasc;
    • hipotonie musculară;
    • ochii înfundați în orbite;
  • copilul este letargic, somnolent și are un plâns slab.

Cauzele cele mai frecvente ale unei lactații insuficiente

  • atașare incorectă la sân;
  • supturi scurte (nu golește sânul și nu primește laptele gras);
  • supturi rare, sub 8 în 24 de ore;
  • lipsa suptului de noapte;
  • completarea cu lapte praf;
  • folosirea biberonului și/sau suzetei;
  • consum de alcool, cofeină, tutun;
  • lipsa încrederii mamei în ea însăși;
  • oboseala extremă;
  • depresia;
  • copil prematur;
  • copil bolnav;
  • pusee de creștere;

Probleme ale mamei ce determină lactația insuficientă (patologică)

  • hipoplazie mamară;
  • sâni asimetrici cu aspect tubular (ce au mai puțin țesut mamar);
  • retenția placentară după naștere (mai există bucăți de placentă în uter după naștere);
  • necroza hipofizei anterioare;
  • deficit hormonal de progesteron;
  • hipotiroidism;
  • anemie severă;
  • operație anterioară la sân;
  • mama a fost intubată mult timp (mamă prematură la naștere);
  • femei obeze;
  • mame prediabetice.

Acestea sunt condiții medicale, recunoscute și tratate de către medicii specialiști.

Ce e de făcut?

La modul ideal, un consultant în alăptare face o evaluare a situației și suptului și propune un plan personalizat.

Ce putem face preventiv?

  • să evităm separarea mamei de copil;
  • să evităm suplimentarea nemotivată medical (doar pentru că bebelușul este agitat) cu formulă;
  • să folosim alte metode de suplimentare în afară de biberon dacă este cazul;
  • să se evite pe cât posibil analgezia și anestezia mamei în travaliu.

Dacă observăm că este totuși vorba de lactația insuficientă:

  • se corectează tehnica de alăptare:
    • poziționare și atașare corectă la sân; lactația
    • mama recunoaște un supt eficient;
    • mama alăptează la cerere și știe că e normal ca în primele zile să sugă mai frecvent, mai ales după-amiaza și seara;
    • mama invață tehnica de muls corectă;
  • se corectează tehnica greșită de supt a copilului
    • încurajarea contactului piele pe piele cu mama;
    • suplimentarea cu dispozitive alternative de supt; lactația sns
    • metode alternative de alimentație și tranziția spre alăptare exlusivă;
    • mulsul frecvent al sânului pentru menținerea lactației (cu pompa electrică);
    • trimiterea la specialist dacă sunt probleme anatomice sau neurologice;
  • creșterea secreției lactate prin stimularea sânului;
  • creșterea secreției lactate prin suplimente galactogoge (care cresc lactația); (aici se cere un articol separat, că deja acesta devine prea lung 🙂 )

Ca recomandări generale, este indicat ca mama să se odihnească și relaxeze (în limita posibilităților), să consume lichide atât cât îi este sete, să aibă un regim alimentar echilibrat și diversificat și să aibă parte de sprijin și confort psihic.

Mama are nevoie de multă susținere în primele săptămâni acasă cu bebe!

lactația

Week-end-ul trecut am participat la un curs de bază de ThetaHealing cu minunata Maria Mermezan – Dăscălița de Theta. A fost mult mai mult decât un curs și o terapie de grup. A fost o întreagă experiență! O recomand cu mare mare drag!

Iar una dintre temele care mi-au apărut mie în acest week-end au fost LIMITELE.

Limitele și creșterea copiilor

Trebuie să recunosc că eu am auzit despre limite și am început să le aplic după ce s-a născut Alex. Deci în contextul creșterii copiilor. Am citit mult, am fost la seminarii, dar nu reușeam să pun în aplicare teoria, pe care aveam impresia că o înțeleg. Înțelegeam foarte bine necesitatea existenței limitelor pentru dezvoltarea armonioasă, doar că (și asta am descoperit mai târziu) limitele mele erau extrem de largi. Pentru că efectiv le putea duce.

Așa că lui Alex nu prea am reușit să îi pun limite. Și asta se cam vedea. Dar nu știam practic, în realitate, cum să schimb.

Ei bine, viața ne dă ceea ce ne dorim 🙂 Așa că, după ce am născut-o pe Ema, limitele mele s-au îngustat dintr-o dată foarte mult. Atât pentru că fizic și emoțional nu mai puteam să îi satisfac doar lui Alex nevoile, imediat ce și le manifesta. Cât și pentru că mi s-a activat rana din copilărie de după nașterea surorii mele, pe care nici nu o conștientizasem până atunci. Dar care mi-a dat ceva vreme de furcă. Dar asta e altă poveste.

Și recunosc că până la acest week-end mă gândeam la limite doar în contextul creșterii copiilor. Am învățat (eu așa zic), până la urmă, să pun limite ferme, dar cu blândețe și empatie și fără să le îngrădesc libertatea și curiozitatea (asta era una dintre fricile mele principale legat de limite).

Altfel de limite

Dar cursul de ThetaHealing m-a obligat să reconsider necesitatea și utilitatea stabilirii limitelor și în alte relații.

Din dorința de a nu deranja și supăra (pe care am dezvoltat-o în copilărie, când așteptările adulților erau să nu deranjăm sau supărăm pe cineva), mi-am călcat de multe ori pe inimă. Am făcut lucruri pe care nu mi le doream neapărat. Sau am acceptat lucruri care nu îmi făceau bine.

Am fost multă vreme fata ascultătoare, care evita conflictele. Și eram apreciată pentru cât de ”împăciuitoare” eram. Asta traducându-se, mai exact, în lăsam de la mine ca să fie bine și atunci normal că pentru celălalt era bine.

Dar eu am ajuns frustrată. Am ascuns sub preș multă furie. Nu am mai avut încredere în mine. Cedam prea ușor. Și, la un moment dat, nici nu mai știam prea bine cine sunt și ce vreau, de fapt. Mă uitam în jur, poate îmi spune cineva cine sunt și ce să fac …

Exemplu

Să vă dau un exemplu concret. Mie nu îmi place să vorbesc despre alți oameni, decât dacă e sub formă de laudă sau ca sursă de inspirație. Nu îmi place nici să ascult vorbindu-se (de rău) de alții. Simt că îmi scade instant energia și pentru asta am început să evit situațiile în care aș putea să fiu în astfel de contexte. Dar, evident, sunt și persoane pe care nu le poți evita.

Și încă mai am astfel de persoane în preajmă, care încep și îi vorbesc pe alții. Și atunci, eu încerc să schimb subiectul sau să găsesc argumente, justificări pentru persoana asupra căreia se aruncă tirada. Numai că, bineînțeles, nu prea funcționează. Și eu ajung să mă simt sleită de puteri și să îmi încalc niște principii și valori importante.

Iar la curs am înțeles că în aceste situații (și nu numai) este nevoie să pun o limită. Să spun că îmi doresc să vorbim despre altceva. Numai că mie îmi este extrem de jenă și nu vreau ca persoana respectivă să se supere pe mine. De fapt, chiar am realizat că mi-aș dori (deși știu că nu e posibil) ca nimeni vreodată să nu se supere pe mine. Să mă placă toată lumea. Numai că asta e imposibil. Și, cel mai probabil, ajungi să nu te mai placi tu deloc.

Concluzia

Am ajuns la concluzia că în orice relație avem nevoie să stabilim niște limite. Da, le stabilim cu calm, cu fermitate, dar și cu blândețe. Pentru că altfel, ajungem ”la capătul răbdării” și avem ieșiri necontrolate, care fac mult rău tuturor, iar apoi ajungem (mai ales, noi, femeile) în vinovăție. O emoție de vibrație extrem de joasă. De care nu avem deloc nevoie.

Așa că mi-am luat relațiile la ”analiză” și am început să mă gândesc unde și cum să stabilesc limitele, încât să mă simt și eu confortabil și să fie ok și pentru cealaltă parte.

Tu știi să stabilești limite în interacțiunile cu ceilalți?

limite

Nu compara pe nimeni! Nici măcar pe tine cu tine de acum câțiva ani!

Comparațiile sunt frecvente. Sub forme foarte diverse. Însă ele ne fac rău.

Am fost crescuți (majoritatea dintre noi) fiind comparați cu alții. Și avem tendința să facem același lucru. Dar putem întrerupe acest cerc. Putem alege să oprim comparațiile.

Compararea bebelușilor încă de când se nasc

”Bebelușul vecinei de salon este mai ”cuminte” / ”rau” / doarme mai mult / mai puțin / mănâncă mai mult / mai puțin” etc.

”Copilul meu de la 2 săptămâni își ridica singur capul.”

”La 4 luni deja stătea în fund.”

”Copilul prietenilor noștri mergea de la 8 luni.”

”Primul copil a fost într-un anumit fel … ”

compara

Sursa foto: Freepik

De ce nu sunt benefice?

Pentru că fiecare copil este unic. Fiecare mamă, fiecare familie este în felul ei. Nu există rețete universale care să funcționeze pentru absolut toate persoanele. Există doar repere generale, principii și valori. Creștem și ne dezvoltăm în ritmuri diferite. Ceea ce este perfect!

Comparațiile nu fac decât să creeze panică, frică, neadecvare pentru părinții (și așa destul de bulversați de schimbările majore care au loc în primii ani de viață cu un nou membru al familiei).

Multe mame se simt incompetente. Simt că nu fac lucrurile bine, Că nu se descurcă cu proprii lor bebeluși. Că nu sunt mame bune. 🙁 Și asta pentru că se compară. Pentru că au așteptări nerealiste. Se uită la pozele unei familii ”perfecte” pe rețelele sociale sau la un moment surprins din viața unei alte familii și își imaginează că doar ele trec și prin momente provocatoare.

Totuși cred că e util, de exemplu, să vedem că și alte familii au provocări similare cu ale noastre. Nu avem nevoie de sfaturi. Doar să știm că suntem ok. Că suntem ”normale”.

Sau mai sunt proaspete mămici care se uită cum țin eu un bebeluș (după 2 deja ai mei și mulți alții pe care i-am ținut din primele lor zile de viață) și se gândesc că ele nu fac bine, că nu se descurcă!

Comparația nu își are locul și rostul. Eu asta fac! Tu ești poate la primul nou-născut pe care îl ții în brațe. În câteva zile o să vezi că ești deja profesionistă și tu știi cel mai bine ce i se potrivește copilului tău! Tu îl cunoști cel mai bine! Doar dă-ți un pic de timp!

Compararea copiilor între ei – fie că sunt frați sau nu

Compararea copiilor, mai ales, dacă sunt frați este extrem de dăunătoare! E important ca noi, adulții, să înțelegem că fiecare dintre noi suntem unici, inclusiv copiii și asta este extraordinar!

Cum ar fi să fim toți la indigo? Și asta să le transmitem și lor: fiecare dintre noi avem propriile calități și defecte, propria personalitate, reacționăm diferit, dar asta este foarte bine și ne subliniază unicitatea.

Uneori ne dorim ca și copilul nostru să facă anumite lucruri pe care le fac alți copii și atunci apelăm la fraze de genul:

”Uită-te la copilul acela, e mai mic decât tine și mănâncă tot.”

”Fratele tău s-a îmbrăcat deja.”

”Toți copiii din parc stau liniștiți. De ce nu poți fi și tu ca ei?”

compara

Sursa foto: Freepik

Ce mesaje primește copilul?

Și dacă vă e greu să vă imaginați, aduceți-vă aminte cum vă simțiți voi când sunteți comparați cu altcineva:

  • nu sunt suficient de bun;
  • alții sunt mai buni;
  • nu fac ceea ce trebuie / se așteaptă ceilalți de la mine;
  • trebuie să fac ce fac ceilalți;
  • sunt defect;
  • trebuie să mă uit la ceilalți pentru a ști ce și cum să fac;

și multe altele de genul acesta. Pe care le cărăm în spate toate viața. Iar în adolescență, când copilul vrea să fie ”cool” și face precum ”gașca” (fumează, se droghează, își începe devreme viața sexuală, bea alcool) pentru a se simți integrat, ca ceilalți, nu ne mai place. Dar noi l-am încurajat să se uite la ceilalți. Să se compare cu ei. Că ei sunt mai buni.

Comparația cu extremele (cei mai buni sau cei mai slabi)

Pfff … toată viața m-am comparat cu cei mai buni. Niciodată nu m-am simțit suficient de competentă și de bună. Niciodată nu m-am simțit suficientă. Încă mai sufăr de asta … dar, mă tratez 🙂

Chiar și după ce am început să lucrez cu mine, încă nu am reușit să trec total peste comparația cu cei mai buni. Și asta mă blochează mult. De cele mai multe ori nu mă apuc să pun în aplicare o idee pentru că există deja cineva mai bun ca mine (în opinia mea) care face deja acel lucru.

Uit însă că fiecare dintre noi ne punem propria energie în tot ceea ce facem. Că oamenii caută experiențele și felul în care îi faci să se simtă, nu neapărat informațiile. Și că, oricât de experimentat sau bun ar fi altcineva, și eu am ceva unic, pe care îl transmit în felul meu. Iar cine rezonează cu mine și cu felul meu de a fi, mă va alege pe mine.

Același lucru e valabil și pentru oricare dintre voi. Nu vă lăsați sufocate visurile pentru că nu vă considerați la fel de bune ca altele!

Dați lumii ceea ce aveți unic și special! Pentru că fiecare suntem unici și speciali în felul nostru!

Comparația cu cei mai slabi, ne face să fim vanitoși, să ne supraevaluăm, să acționăm din ego. Ceea ce, pe termen lung, nu ne ajută.

Totuși, câteodată, pentru mine, funcționează

Comparația cu pozele perfecte de pe rețelele sociale sau alte mămici ”mai experimentate”

Pozele perfecte de pe rețelele sociale sunt doar instantanee, de obicei, regizate. Și dacă nu sunt regizate, nu înseamnă că viața acelei familii este doar lapte și miere. Toate familiile au provocări. Mai ales la început.

Din experiența mea, persoanele care pun cele mai multe poze ”perfecte” au și cele mai multe provocări. Iar pozele sunt doar o mască.

Partea proastă este că se creează așteptări nerealiste despre ce înseamnă viața cu un bebe, Și multe mămici se simt insuficient de bune sau chiar ”groaznice” că viața lor nu e așa ușoară și aranjată ca cea pe care o văd în poze.

Multe proaspete mămici mă întreabă cum reușesc să mă ocup și de copii, și de casă și de activitatea pe social media, cursuri și ce mai fac că ele nu reușesc să mai facă nimic în afară de copil. Răspunsul meu este că la primul copil nici eu nu făceam mai mult decât ele. Eram non-stop cu el. Și cam asta era singura mea grijă până pe la 1 an jumătate.

Normal că la al doilea atenția și energia se împart. Și înveți să te împarți și tu. Și nu mai ești atât de panicată de orice. Cum e la primul copil. Asta nu înseamnă că nu ești solicitată, mai ales, în primele luni cu doi copii. Cu trei încă nu știu cum e 🙂 Voi vedea peste câteva luni și sigur vă scriu și vouă 😀

Așa că, dragi mămici, nu vă comparați nici cu mine, nici cu altcineva. Fiecare dintre noi suntem în etape diferite. Avem valori și activități diferite. Și e perfect așa.

Comparația cu tine de acum câțiva ani

La un moment dat m-am străduit să nu mă mai compar cu ceilalți. Și am început să mă compar cu mine din urmă cu câțiva ani. Dar am realizat repede că e ca și cum aș compara mere cu pere. Care sunt mai bune?

Atât de mult m-am schimbat de-a lungul anilor, de la partea fizică, la mentalitate, la partea spirituală, încât orice comparație de prisos.

O dată la 7 ani ne schimbăm integral celulele din corp. Doar sufletul rămâne etern, deși și el crește și integrează lecții noi.

”Acum 5 ani aveam cu 5 kg mai puțin.”

”Puteam să mut munții din loc și nu eram obosită.”

Da, dar de atunci s-au schimbat multe. Ai trecut prin multe experiențe. Și poți să faci alte lucruri pe care atunci nu le puteai realiza.

Îți poți stabili un termen realist și relativ apropiat. De exemplu, cum eram eu ca educator prenatal la primele cursuri pe care le-am ținut, comparativ cu abilitățile pe care le-am dobândit între timp. Acest gen de comparație e util pentru a vedea progresele făcute. Sau cum eram înainte de cursul x și cum sunt după. Mă ajută să evaluez. Însă totul făcut cu respect și considerație față de mine însămi. Fără presiune și judecată.

În loc de concluzii

Știu că știți ce am scris aici, dar am simțit nevoia să îmi și să vă readuc aminte. De multe ori am și eu nevoie să îmi readuc aminte aceste aspecte. Iar scriindu-le îmi aduce și claritate.

Scrieți-mi cum vedeți voi comparația. V-a ajutat sau v-a încurcat de-a lungul vieții?

compara

Aud această propoziție destul de des: ”Nu se satură cu laptele meu!” Probabil și voi. Și întotdeauna îmi vine să întreb ”Cum îți dai seama că nu se satură cu laptele tău?”

Se știe că 98% dintre femei au capacitatea de a alăpta și au lapte. Însă ce se întâmplă cu lactația? Cât lapte producem? Producem suficient?

Lactația – principii generale

Haideți să vedem, mai întâi, câteva principii generale (fără să întru în detalii):

  • laptele este deja în sâni din săptămâna 16 de sarcină;
  • laptele se produce pe principiul cerere-ofertă: în funcție de cantitatea de lapte pe care a supt-o bebelușul (sau a muls-o mama) în lactațiaziua anterioară, corpul mamei știe cât să producă în ziua următoare; orice cantitate de completare pe care o primește bebelușul, corpul mamei nu are cum să o știe, ceea ce poate duce (în timp) la scăderea lactației mamei față de nevoile copilului atunci când acesta primește și completare sau alte lichide – ceai/apă/supă – de care nu are nevoie în primele 6 luni de viață!)
  • cu cât mama primește copilul la sân mai repede după naștere (ideal: în prima oră după naștere – ”ora magică”), cu atât se stimulează mai repede ejecția laptelui;
  • cu cât mama alăptează mai frecvent, inclusiv (sau, mai ales) noaptea, cu atât își asigură o lactație mai bună;
  • când copilul primește completare cu tetina sau suzetă (în special, în prima lună de viață) crește riscul apariției confuziei sân-tetină și poată refuza sânul, ceea ce duce la scăderea lactației mamei;
  • pentru a stimula lactația e nevoie ca bebelușul să sugă eficient și să fie cât mai corect atașat la sân.
  • ejecția laptelui din sân are loc datorită prezenței hormonului dragostei, numit oxitocină. Acest hormon nu se secretă în corpul mamei atunci când mama este stresată (secretă hormonii stresului). E nevoie ca mama să fie cât mai relaxată (posibil, având în vedere că totul este absolut nou și nu foarte ușor de gestionat în primele săptămâni după naștere). De asemenea, mama are nevoie de odihnă (atât cât se poate) și să se alimenteze echilibrat și cât mai diversificat. Și să bea lichide atât cât îi este sete.

De reținut:

Producția de lapte a mamei depinde mai mult de abilitatea copilului de a goli sânul decât de abilitatea mamei de a produce lapte!

Așadar urmăriți suptul eficient și atașarea corectă.

lactația - atasare

Haideți să vedem care sunt semnele unei lactații suficiente:

Lactația suficientă:

Semne prezente la copil (de la 4 zile la 6 săptămâni):

  • este mulțumit după supt (dar, mai ales, în primele săptămâni, va suge iar după 1-2 ore; nu e nevoie să doarmă 3-4 ore pentru a fi un semn de lactație suficientă);
  • înghite active în timpul suptului (cel puțin 10 minute). E important să îl auzim că înghite. Se poate observa și din mișcarea guriței: de obicei au 1-2-3 supturi apoi o pauză în care înghit și reiau; dacă doar pare că suge, fără pauza de înghițit, cel mai probabil, doar suzetează);
  • udă cel puțin 6-8 scutece pe zi (socotite cu 3 linguri de lichid până la vârsta de 6 săptămâni și cu 6 linguri după această vârstă), iar culoarea urinei este mai palidă, nu închisă la culoare și concentrată;
  • are scaune normale (moi, galbene muștar, mai dese la început, cel puțin 3/zi – poate să fie scaun la fiecare supt, iar apoi puțin mai rare);
  • crește în greutate și lungime; atenție la grafice (majoritatea sunt realizate pe copii hrăniți artificial cu lapte praf; un copil alăptat ia diferit în greutate, însă e important să fie pe trend ascendent!);
  • copilul este cel care termină suptul (atenție la copiii mai somnoroși, care trebuie treziți sau făcută compresia sânului pentru a continua să sugă!).

Semne la mamă:

  • mama are contracții uterine în primele zile după naștere atunci alăptează; de la al doilea copil în sus contracțiile post-partum pot fi mai puternice;
  • simte sete atunci alăptează sau între supturi;
  • are o stare de somnolență (produsă de oxitocina care determină ejecția laptelui)
  • sânii se înmoaie după supt.

Lactația insuficientă (hipogalactie)

Este cauza cea mai frecventă a opririi alăptării (ablactație) în primele săptămâni și la 4 luni.

Poate să fie o insuficiență datorată unor aspecte ce țin de context (aparentă), ce țin e corpul mamei (fiziologică, iatrogenă), indusă de comportamentul copilului sau o problemă intrinsecă (patologică a mamei).

Semne FALSE de lactație insuficientă:

  • copilul plânge des, este nemulțumit după supt; lactația insuficientă
  • se satură mai bine (a se citi ”doarme mai mult”) după lapte praf decât supt (e firesc să doarmă mai mult după lapte praf pentru că acesta se digeră mult mai greu în stomacul bebelușului, însă asta nu îl face mai bun, dimpotrivă)
  • copilul își suge pumnii tot timpul (cât este foarte mic este singura modalitate prin care poate cunoaște mediul înconjurător și singura parte a corpului pe care o poate controla);
  • supturile devin tot mai scurte sau mai lungi (poate să fie la un puseu de creștere sau, pur și simplu, să aibă necesități diferite în momente diferite);
  • suge mai frecvent (poate să fie la puseu de creștere);
  • copilul refuză să sugă sânul ”gol” (sânul nu este niciodată cu adevărat cu gol cât timp mama alăptează, pentru că laptele se formează în continuu);
  • își întoarce capul și își deschide gura când se atinge ceva de obrazul lui (este reflexul de atașare);
  • sânii sunt mai moi decât în primele săptămâni (pentru că s-au adaptat cerințelor copilului și corpul mamei produce atâta lapte cât suge copilul);
  • mama nu poate mulge lapte din sân (cel mai probabil folosește o tehnică greșită de muls – vezi tehnica eficientă și corectă aici –  sau o pompă ineficientă);
  • aspect translucid al laptelui (laptele își schimbă mereu consistența, fiind foarte diferit inclusiv în timpul aceleași alăptări);

Semne REALE de lactație insuficientă:

  • copilul nu crește în greutate (ia sub 500 g în prima lună);
  • la 2 săptămâni nu își recapătă greutatea de la naștere (excepție fac bebelușii cu greutatea la naștere peste 4 kg);
  • copilul are sub 6 scutece cu urină pe zi sau urina este concentrată și cu miros puternic înțepător;
  • copilul are scaune rare, tari, uscate, verzui;
  • copilul prezintă semne de deshidratare:
    • are mucoasele uscate;
    • pliu cutanat persistent;
    • turgor flasc;
    • hipotonie musculară;
    • ochii înfundați în orbite;
  • copilul este letargic, somnolent și are un plâns slab.

Cauzele cele mai frecvente ale unei lactații insuficiente

  • atașare incorectă la sân;
  • supturi scurte (nu golește sânul și nu primește laptele gras);
  • supturi rare, sub 8 în 24 de ore;
  • lipsa suptului de noapte;
  • completarea cu lapte praf;
  • folosirea biberonului și/sau suzetei;
  • consum de alcool, cofeină, tutun;
  • lipsa încrederii mamei în ea însăși;
  • oboseala extremă;
  • depresia;
  • copil prematur;
  • copil bolnav;
  • pusee de creștere;

Probleme ale mamei ce determină lactația insuficientă (patologică)

  • hipoplazie mamară;
  • sâni asimetrici cu aspect tubular (ce au mai puțin țesut mamar);
  • retenția placentară după naștere (mai există bucăți de placentă în uter după naștere);
  • necroza hipofizei anterioare;
  • deficit hormonal de progesteron;
  • hipotiroidism;
  • anemie severă;
  • operație anterioară la sân;
  • mama a fost intubată mult timp (mamă prematură la naștere);
  • femei obeze;
  • mame prediabetice.

Acestea sunt condiții medicale, recunoscute și tratate de către medicii specialiști.

Ce e de făcut?

La modul ideal, un consultant în alăptare face o evaluare a situației și suptului și propune un plan personalizat.

Ce putem face preventiv?

  • să evităm separarea mamei de copil;
  • să evităm suplimentarea nemotivată medical (doar pentru că bebelușul este agitat) cu formulă;
  • să folosim alte metode de suplimentare în afară de biberon dacă este cazul;
  • să se evite pe cât posibil analgezia și anestezia mamei în travaliu.

Dacă observăm că este totuși vorba de lactația insuficientă:

  • se corectează tehnica de alăptare:
    • poziționare și atașare corectă la sân; lactația
    • mama recunoaște un supt eficient;
    • mama alăptează la cerere și știe că e normal ca în primele zile să sugă mai frecvent, mai ales după-amiaza și seara;
    • mama invață tehnica de muls corectă;
  • se corectează tehnica greșită de supt a copilului
    • încurajarea contactului piele pe piele cu mama;
    • suplimentarea cu dispozitive alternative de supt; lactația sns
    • metode alternative de alimentație și tranziția spre alăptare exlusivă;
    • mulsul frecvent al sânului pentru menținerea lactației (cu pompa electrică);
    • trimiterea la specialist dacă sunt probleme anatomice sau neurologice;
  • creșterea secreției lactate prin stimularea sânului;
  • creșterea secreției lactate prin suplimente galactogoge (care cresc lactația); (aici se cere un articol separat, că deja acesta devine prea lung 🙂 )

Ca recomandări generale, este indicat ca mama să se odihnească și relaxeze (în limita posibilităților), să consume lichide atât cât îi este sete, să aibă un regim alimentar echilibrat și diversificat și să aibă parte de sprijin și confort psihic.

Mama are nevoie de multă susținere în primele săptămâni acasă cu bebe!

lactația
Meniu