Despre ”vreau să plec, dar mi-e dor de ei de nu mai pot”

Vreau să plec, dar mi-e dor de ei de nu mai pot

În urmă cu câteva luni am început să simt pentru prima dată că vreau să fug în lume câteva zile. Am simțit că nu mai pot. Că vreau o pauză. Că am nevoie de o pauză.

Anul trecut a fost prima dată, în ultimii 5 ani când am fost plecată 3 zile fără copii. A fost ciudat. Nici măcar nu m-am bucurat. Înainte îmi imaginam ce bine o să mă relaxez, o să dorm, o să fac ce vreau eu. Aiurea! Mă gândeam doar la copii. Dacă sunt bine, că mi-e dor de ei. De câte ori vedeam câte un copil pe stradă mi se făcea și mai dor de ei.

Mă simțeam vinovată că au eram la curs (era cursul de doula la naștere, în august, la Cluj), iar copiii au rămas acasă. Era prima dată și când au rămas doar cu Vlad. S-au descurcat foarte bine, bineînțeles. Nu aveam emoții că nu se vor descurca. Dar mă simțeam vinovată că am ales să fac ceva ce presupunea să fiu departe de ei.

Prima ”escapadă” nu a fost deloc reușită din punctul acesta de vedere. Orele cât eram la curs era bine, că eram concentrată acolo. Dar după ce se terminau … nu prea mă simțeam așa cum îmi imaginasem.

La al doilea curs, de doula post-partum, tot la Cluj, dar în septembrie, eram deja mai bine. Mai liniștită. Nu mă mai simțeam vinovată și chiar m-am bucurat de acele 3 zile.

Am realizat că vinovăția nu mă ajuta cu nimic. Nu aveam nevoie de ea. Și i-am dat drumul să plece. Simplu de zis acum, nu a fost la fel de simplu de făcut atunci.

Și am decis să mă bucur de ceea ce făceam în acele momente.

8 martie

De 8 martie, am lăsat copiii la bunici și am ieșit cu mămici de la grădinița copiilor. A fost interesant. Eram ca de pe altă planetă. Nu mai ieșisem într-un club de pe vremea când eram la începutul sarcinii cu Alex (cred că aprilie-mai 2013). Mi se părea că nu prea mă integrez eu acolo. Dar îmi era dor. Cred că mă deranja ideea că nu puteam ieși, nu neapărat că mi-aș fi dorit să ies.

De fapt, doar în facultate îmi plăcea să ies seara în cluburi și să dansez până când mă dureau picioarele. Apoi, nu prea mai era atât de interesant pentru mine.

Râdeam cu fetele că eram ”mămici scăpate de acasă” 🙂

Am rezistat cumva de 8 martie până pe la 1 noaptea cred. Apoi am mers acasă. Și a fost un sentiment tare ciudat să dorm singură (soțul meu era în delegație). Deși uneori mă gândesc când o să doarmă copiii singuri și o să pot să mă odihnesc și eu, când am avut ocazia, mi-am dat seama că nu îmi place. Patul mi se părea imens (de fapt, chiar este, are 2,5 m 🙂 ), gol și rece.

Dimineața mă gândeam că voi dormi mai mult. La 7 am fost trează. Ca și când ar fi fost ei acasă. Eu, de felul meu sunt o persoană matinală, dar, câteodată, dimineața aș mai dormi puțin. Numai că se trezesc piticii.

Abia așteptam să se facă 9 să mă duc după ei la o oră ”decentă” 🙂

E ciudat sentimentul că vrei să pleci, dar imediat ce ai plecat deja ți-e dor de ei. Doar suntem mame! 🙂

Am ajuns să accept că așa suntem noi. Sunt doar curioasă dacă așa va fi toată viața? Sau trece o dată cu timpul sau poate se agravează o dată cu trecerea timpului.

Dacă ai trecut deja prin astfel de experiențe și ai copii mai mari, mi-ar plăcea să știu cum e pentru tine acest aspect.

Sau poate nu ești de acord cu perspectiva mea. Și asta mi-ar plăcea să știu.

Acum planificăm să mergem câteva zile doar eu cu soțul meu. Simt că avem nevoie. Dar nu știu exact cum va fi. Voi reuși să mă bucur de momentele petrecute doar cu soțul, dar departe de copii?

Va trebui să încerc și să văd.

#provocarea100Seth #ziua41

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *