Acceptarea că fiecare are propria perspectivă

Creșterea copiilor#provocarea100SethDiverse

”Acceptarea că fiecare are propria perspectivă.”

Sună bine! În teorie. Dar în practică, nu mi se pare mereu atât de ușor de realizat.

Ieri am avut parte de 2 ”discuții” virtuale pe Facebook în contradictoriu. Nimic ciudat. Numai că m-au făcut să mă gândesc la diferența uriașă care e în modul în care percepem realitatea. În teorie, suntem cu toții de acord că fiecare vede lumea prin propriile ”lentile” și experiențe. Ne uităm la exact același lucru, dar avem percepții complet diferite. Pentru că atinge părți diferite din noi. Pentru că noi suntem diferiți.

Provocarea mare apare când cineva vede lucrurile diferit de tine. E ușor când ești înconjurat de oameni care gândesc ca și tine. Poate chiar apare o anumită ”aroganță” referitor la ”câtă dreptate ai!”. Provocarea e atunci când ești contrazis. Ai tendința să-ți argumentezi opinia! Să o aperi. Să faci tot posibilul să îi demonstrezi celuilalt că tu ai dreptate și el se înșeală.

Dar, de fapt, ambii aveți dreptate și ambii vă înșelați.

Nu există un adevăr absolut. Nici măcar o dreptate absolută. Vorba lui Einstein ”Totul e relativ”. Pentru că filtrăm totul prin ceea ce suntem noi.

Acceptarea

Și până la urmă, cine hotărăște cine are dreptate și cine se înșeală? Și cu ce drept hotărăște asta?

Aș vrea să prezint puțin contextele celor două ”confruntări” (deși e mult prea mult spus 🙂 ).

Acceptarea și provocările – prima parte

În prima discuție a fost vorba despre relațiile de cuplu după apariția copiilor. Și era o doamnă care susținea că femeile trebuie să aleagă între carieră și familie, că nu există cale de mijloc și că relațiile, în general, sunt ”bleah” pentru că bărbații caută doar distracție.

Mno, pe mine m-a lovit în ambele afirmații. Eu chiar cred că se poate găsi un echilibru și că majoritatea femeilor îl caută. Deși îmi iubesc nespus de mult copiii și mi-a plăcut enorm și să fiu însărcinată și să stau acasă cu ei primii 2 ani (și sunt recunoscătoare că avem acești 2 ani), nu aș putea să mă limitez doar la rolul de mamă și soție. Nu pot! Nici măcar cât am fost acasă cu ei nu m-am limitat. Făceam diverse acțiuni de voluntariat, am pornit grupurile de suport pentru mămici, mi-am schimbat radical ”cariera”, am învățat enorm de mult, am evoluat, am cunoscut oameni noi și interesanți etc.

Dar cunosc și femei care au visat toată viața la a avea o familie și asta îi împlinește suficient încât nu mai simt nevoia de altceva. E minunat! Și mă bucur pentru ele!

Iar de a doua afirmație că relațiile nu au cum să funcționeze pentru că bărbații caută doar să se distreze e departe mult de mine.

Și ziceam de discuția de pe Facebook. Prima tendință a fost să îmi apăr propriile convingeri și credințe. Eu cred asta și asta. Așa și? Femeia a rămas, evident, tot cu părerea ei. Clădită în timp, prin prisma experiențelor sale, prin prisma oamenilor pe care i-a întâlnit, a tipului de energie pe care îl vehiculează, a obiceiurilor pe care le are etc.

Habar n-am ce experiențe au determinat-o să aibă această convingere. Nu știu nimic despre viața ei. Despre contextul în care a făcut aceste afirmații. Și cine sunt eu să zic că nu are dreptate?

Pentru ea eu sunt o lunatică, ce trăiește într-o lume paralelă. Și probabil că așa e. Suntem pe frecvențe vibraționale diferite și vedem lumea prin alți ochi. E ca și cum am fi în lumi paralele.

Partea bună a fost că ne-am dat amândouă seama repede de acest fapt și ne-am pus de acord că nu suntem de acord. 🙂

Și e o conștientizare foarte faină! Pentru că dacă ne-am aduce mereu aminte că fiecare avem propria perspectivă asupra lumii, care probabil e foarte diferită de a celorlalți, cred că ar fi mult mai puțin conflicte. Spre deloc. Acceptarea ar duce la pace. Nimeni nu ar încerca să îi arate celuilalt că el are dreptate.

Acceptarea și provocările și mai mari –  a doua parte

A doua discuție, tot pe Facebook (da, știu, ar trebui să stau mai puțin pe Facebook 🙂 ), a fost cu o cunoștință, un tip devenit între timp politician. Cam de vârsta mea. Fără copii. Care își exprima foarte vehement dezaprobarea față de o păpușă însărcinată 🙂 și cât de nociv este pentru copii să li se ia mitul ”berzei care aduce copiii”.

Cred că vă imaginați cum m-am aprins. De ce ai vrea să îi spui unui copil, chiar dacă are doar 2-3 ani, că barza este cea care aduce copiii? Și cum îi explici când vede o femeie însărcinată? Sau chiar când mama așteaptă un nou copil? Ideea, în sine, de a minți copiii ca să îi  aperi (deși există multe modalități în care le poți explica pentru nivelul lor de înțelegere) pe mine mă scoate din sărite. Nici măcar miturile cu Moș Crăciun și Iepurașul de Paști nu îmi plac.

Dar ideea a fost că tipul m-a anunțat că voi fi judecată de copiii mei pentru deciziile proaste pe care le iau ca părinte. BUM! Am făcut implozie instant! Asta venind de la cineva care nu are copii și nu știe cât de mult te străduiești tu, ca părinte, să faci ce știi tu mai bine, în acel moment, pentru ei.

Am încercat să scriu lucruri civilizate și nu ceea ce îmi trecea prin mintea super-revoltată. Am explicat cum fiecare facem ce știm mai bine în acel moment. Cum nu avem dreptul să ne  judecăm părinții pentru că și ei ne-au vrut binele, dar atât au putut/știut atunci. Cum că evoluăm mereu și uneori realizăm că am greșit în relația cu copiii sau chiar în educația lor, dar că asta e ok, pentru că e un proces de creștere. Nu ne pot ieți toate perfect din prima. Și, de fapt, cine stabilește definiția exactă pentru ”a ieși perfect”?

Și, într-un final, după ce îmi crescuse degeaba tensiunea și căutam argumente pentru părerea mea, m-a lovit: fiecare vedem lumea prin altfel de lentile. Era perspectiva lui în acel moment. Și sunt sigură că nu i-am schimbat-o eu cu argumentele mele. Și nici nu mi se pare ok să o schimb. Se va schimba (dacă) atunci când va fi momentul potrivit pentru asta.

Acceptarea perspectivelor diferite

sursa imaginii https://ro.pinterest.com

Pentru mine a fost un mare moment e AHA când le-am auzit pe Georgiana Spătaru și pe Andrea Filip (nu mai știu exact la care dintre ele am auzit prima dată) spunând ”Aceasta este perspectiva mea în acest moment și e foarte posibil ca ea să se schimbe în timp”. La început am fost intrigată. Și cumva aveam tendința să le contrazic. Eu eram obișnuită că ții de părerile tale. Ți le aperi. Urmărești să ți le confirmi. Iar ele afirmau cu atâta lejeritate și seninătate că e perfect normal să ți le schimbi în timp. Uau! Mare realizare pentru mine!

Și am devenit de atunci mult mai tolerantă și am început să judec mai puțin. Nu știu dacă se poate să fii maxim tolerantă și să nu judeci deloc. Dacă se poate, eu mai am de muncit 🙂 Dar mă străduiesc! 🙂

Care e părerea ta despre acceptare și perspective? Promit să nu te contrazic 🙂

#provocarea100Seth #ziua54

 

Citește în continuare

6 comentarii. Leave new

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.

Ina Lupu pe social media
Instagram
YouTube
Meniu