8 lecții pe care le-am învățat în 8 ani de mămicie

Creșterea copiilorDiverse

În 8 decembrie se împlinesc 8 ani de când am devenit mamă și vreau să împărtășesc cu voi 8 lecții. Puteți citi povestea nașterii lui Alexandru aici.

Nici nu puteam să îmi imaginez atunci ce mult mă voi schimba eu și întregul meu univers. De atunci, viața se împarte în ”înainte de copii” (î.c.) și ”după copii”(d.c.) ?,

Oricâte cursuri ai face, oricâte cărți ai citi, ori cu câți părinți ai vorbi, eu cred că nimic nu te poate pregăti pentru schimbările din interiorul, dar și din exteriorul tău. Părințeala și, în special, mămicia (că pe asta o cunosc mai bine 🙂 ) sunt profund transformatoare. O dată cu apariția copilului în viața ta, apare și noua ta persoană.

Și cu cât te străduiești mai mult să fie totul ca înainte, cu atât mai greu este. Atunci când accepți că e o nouă viață și te adaptezi la modificările și provocările care apar zilnic, și procesul este mai ușor. Și poate fi chiar distractiv.

Multe proaspete mămici îmi spun că nu se așteptau să fie atât de provocator. Atât de intens. Și fericirea. Și provocările. Nu se așteptau să iubească atât de mult. Să se bucure atât de mult. Să se entuziasmeze atât de tare. Dar și să fie atât de greu. Să se panicheze la orice. Să doară atât de tare să nu îl poți ajuta când îl deranjează burtica.

În acești 8 ani am crescut enorm. Am învățat foarte multe lecții. Și mai am foarte multe de învățat. Azi vreau să împărtășesc cu voi 8 dintre aceste lecții.

1. Un adult învață mai mult de la copii, decât copiii de la adult (dacă își dă voie să accepte acest lucru).

Ce vreau să spun este că eu am crescut cu ideea că un copil este o carte cu foi albe, în care scriem noi, adulții. Mai întâi părinții, eventual bunicii și alte persoane apropiate, apoi educatoarele, învățătoarele etc.

Dar am înteles, după ce l-am născut pe Alex, că mintea lor vine ”pre-cablată” și, în același timp, absoarbe ca un burete în primii ani tot din mediul înconjurător. Mult mai mult decât am vrea sau sunt noi conștienți. Și, în plus, fiecare copil este unic. Și are o personalitate proprie. Nu e un mic roboțel pe care îl programăm noi să facă ce vrem noi.

Iar faptul că sunt, la început, doar parțial influențați de cultura, societate și tot ceea ce ne ”ține” pe noi, toate convingerile limitative, toate fricile inoculate în timp, îi face extrem de curioși, entuziaști, bucuroși.

Putem învăța de la ei:

  • bucuria,
  • prezența (trăitul în prezent: AICI și ACUM),
  • iubirea necondiționată,
  • curiozitatea,
  • sinceritatea,
  • toleranța,
  • nediscriminarea,
  • învățarea prin joc și joacă,
  • ușurința,
  • pasiunea,
  • concentrarea
  • și încă multe multe altele.

2. A fi părinte înseamnă a te adapta în fiecare zi.

Pe când ai impresia că te-ai prins cu ce se mănâncă, se schimbă iar ceva.

La început, asta poate fi una dintre cele mai dificile părți ale creșterii copiilor. Nu știi ce să îi faci. Ce vrea. Ce îi place. Apoi, încet-încet te acomodezi, înveți ce îi place și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Pentru ca, în scurt timp, el să evolueze și să schimbe iar totul. Fiecare vârstă vine cu propriile provocări. Nu apuci să te plictisești. Nici să stai într-o zonă de ”călduț”. În viața cu copii singura constantă e ”schimbarea” 🙂

Nu e prea încurajator, știu. Dar e adevărat. Și cu cât acceptăm mai repede, cu atât ne e mai ușor să ne adaptăm.

Eu cred că super-puterea părinților este capacitatea de adaptare rapidă.

3. În primii 7 ani de viață, copiii preiau foarte mult din stările adulților care sunt în preajma lor.

Asta sună destul de greu. E o responsabilitate. Dar e vorba doar de faptul că noi suntem responsabili de propriile noastre stări. Și avem puterea să decidem cum ne simțim. Indiferent de circumstanțe. Atunci când suntem conștienți că ei preiau (involuntar) stările noastre, putem fi mai vigilenți, iar atunci când observăm stări mai puțin plăcute să le trăim conștient, iar apoi să le eliberăm (fie prin râs, plâns, mișcare sau orice altceva ne ajută pe noi).

Observ cel mai bine această parte la proaspeții părinți care sunt agitați, transmițându-le agitația și bebelușilor. E firesc să fie agitați. Nu o spun ca și cum ar fi ceva anormal. Dar e important atunci când unul dintre părinți e mai agitat (de multe ori e mama, pentru că ea e toată ziua cu copilul), celălalt, dacă e mai liniștit să ia bebelușul și să îi dea ocazia primului să relaxeze puțin.

Văd mereu la mine și la copii asta. Și îmi vine să zic ”Tocmai azi când am o zi plină/grea, sunteți și voi agitați”. Iar ei ar putea să îmi răspundă: ”Suntem agitați pentru că ești tu” 🙂

Vreau să mai scriu o dată: NU ESTE DESPRE CINE E DE VINĂ! Este despre a conștientiza și a alege altceva.

4. Un părinte fericit e mai important decât toate jucăriile sau orice alte eforturi se mai gândesc părinții să facă.

Am convingerea că părinții fac ce știu și pot mai bine. Doar că ceea ce știu și pot într-un anumit moment e limitat. Și asta e firesc! DAcă suntem dispuși să învățăm și să lucrăm cu noi, putem să creștem și să știm și putem mai mult.

De multe ori, nu mai știm ce să le facem, ce să le dăm ca să le fie bine.

Din experiența mea de până acum (asta se poate schimba în timp) unii părinți se străduiesc foarte mult să le ofere tot ce pot copiilor. Asta, de multe ori, sacrificându-se. Dar sacrificiul nu este necesar. Pentru că duce la frustrare. La epuizare. La a da dintr-o găletușă goală. La a da din tine. Nu funcționează pe termen lung. Și ajungi să nu mai ai răbdare. Să te enervezi din nimicuri. Să te simți nedreptățită, neînțeleasă, neapreciată pentru tot ceea ce faci.

Cum ar fi să ai grijă și de tine? Să fii fericită și împlinită? Și din acea energie să fii acolo pentru copilul tău. Nu are nevoie ca tu să nu mai ai nicio activitate care să-ți facă plăcere pentru a fi non-stop cu el sau a-i călca toate rufele. Nu are nevoie ca tu să nu-ți faci timp să te duci la controlul anual, pentru că tu nu contezi. Dacă te îmbolnăvești cine are grijă de tine și de copil/copii? Nu are nevoie să mănânci resturile ce le rămân lor în farfurie (mamele știu despre ce vorbesc).

Copilul tău are nevoie de o mamă și de un tată fericiți. Pentru că atunci când suntem bine cu noi înșine, dăruim cu drag și cu entuziasm timpul și prezența noastră. Cu siguranță, copilul va aprecia mai mult că stai o jumătate de oră pe covor cu el/ea și vă jucați sau citiți sau orice vă face plăcere, decât că ai făcut 4 feluri de mâncare sau că ai făcut casa lună.

Gândește-te așa:

Peste ani ce vrei să-și amintească ai tăi copii despre tine? despre voi? despre relația voastră?

Ce exemplu vrei să îi dai fiicei sau fiului tău?

Pe mine aceste întrebări m-au făcut să-mi revizuiesc prioritățile și ”bătăliile” 🙂

5. Fiecare copil e unic.

Are nevoi unice. Are comportamente unice. Reacționează diferit la aceleași evenimente. Comparațiile nu doar că nu-i ajută cu nimic, dimpotrivă le afectează stima de sine și îi determină să se compare mereu. Eu sunt o persoană ce mă compar mereu. Cu cei mai buni din fiecare domeniu. Adică e misiune imposibilă pentru mine să fiu vreodată mulțumită de mine.

E important să înțelegem că fiecare om (și, implicit, copil) e în felul său. Și asta e bine. Nu e nevoie să fim toți la fel. Nu e nevoie să trecem prin șablon cu toții.

Dacă ai mai mulți copii ai tendința să compari. Dar realizezi repede cât sunt de diferiți și că ce a funcționat la unul, ai șanse mari să nu funcționeze și la celălalt/ceilalți. Se dezvoltă în ritmuri diferite (fizic, cognitiv, emoțional). Au personalități diferite. Au preocupări și talente diferite. Să observăm și să ne bucurăm pentru aceste specificități.

Nu mai comparați copiii între ei! Nu mai comparați oamenii, în general! Nu vă mai comparați voi! Mai ales, cu perfecțiunea din social media! E doar o mică parte din viața unor oameni. În nicio familie nu e mereu doar roz bonbon cu picățele! Fiecare are propriile provocări. Chiar dacă nu se văd neapărat.

6.  Copiii sunt oglinzile noastre cele mai fidele.

Nu doar copiii, ci toți oamenii cu care intrăm în contact și, în special, cei apropiați cu care interacționăm mai mult și mai profund. Cei din jur doar ne arată ce ne place sau ne deranjează la noi. Nu am putea să vedem în ceilalți ceva ce noi nu avem. Cum am putea recunoaște perseverenta cuiva dacă noi nu am trăit-o niciodată? Da, e posibil ca noi să nu manifestăm mereu această calitate și de aceea să o admirăm și recunoaștem la altcineva. Dar, cu siguranță, măcar din când în când am trăit-o și noi.

Dar este la fel de valabil și pentru comportamente care nu ne plac. De exemplu, când copiii sunt mârâiți, nu le convine nimic, își găsesc mereu din ce să plângă am învățat să mă uit și la mine. Îmi vine mie să fac asta? E ceva care mă deranjează? Da, le creez spațiul în care să refuleze sau doar să stea în brațe (dacă asta au nevoie), dar, în același timp, devin conștientă și de propriile mele trăiri.

Când am realizat că nu pot da ”vina” pe nimeni pentru stările și trăirile mele, a fost interesant. Chiar nasol pe alocuri. Adică nu e soțul responsabil? Nu sunt copiii ăștia mârâiți de vină că eu sunt acum nervoasă?

Nu! Și e greu la început să accepți asta. PEntru că noi nu suntem învățați să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre vieți. Încă de mici suntem învățați că masa e ”de vină” că ne-am lovit. Hai să lovim masa că ai dat cu capul de ea! Vă sună cunoscut? Ce e asta dacă nu tocmai pasarea responsabilității? Și atunci de ce ne așteptăm ca adulții să fie respnsabili de propriile vieți? De unde să fie? Doar dacă s-au trezit și au început să lucreze cu ei. Ceea ce, din fericire, fac tot mai mulți adulți.

7. Copiii trăiesc în prezent.

Copiii mici nu se gândesc la ce a fost ieri sau ce vor face mâine. Ei explorează și trăiesc la maxim fiecare clipă.

Am încercat să îi explic Emei (5 ani) cum și pe ea o țineam mult în brațe când era bebeluș (cum îl țin acum pe Filip și ea îmi reproșează). Și mi-a spus ”Mami, dar nu mă interesează cum a fost atunci! Eu îți zic de ACUM! Pe mine mă interesează ce se întămplă ACUM! Și acum, tu îl ții mai mult pe Filip în brațe decât pe mine!”

Și avea dreptate! Nu am putut să o contrazic. Doar să accept și să mă străduiesc să le acord și lor cât mai multă atenție și, mai ales, prezență.

Pentru noi, adulții cărora ne fuge mereu mintea ba înainte, ba înapoi, nu e deloc ușor să trăim clipa. Eu învăț intensiv asta. Și îmi iese tot mai mult. Deci sunt pe drumul cel bun.

8. Creșterea copiilor este cea mai bună cale să ne vindecăm și să evoluăm, dar noi nu ne împlinim prin ei.

Am înțeles destul de repede că, o dată cu maternitatea, au venit și foarte multe oportunități să vindec mici sau mari aspecte din viața mea. Acolo unde doare, unde îți apasă copiii butoanele, unde te scot din sărite, unde exagerezi, acolo e de vindecat. Și fiecare vindecare vine și cu evoluție. Cu creștere.

Și totuși, e foarte important să înțelegem că ei sunt ființe distincte de noi. Nu sunt prelungirea noastră. Nu sunt oportunitea de a ne împlini visurile prin ei. Ne dorim ce e mai bun pentru ei, dar rareori se întâmplă că acest ”ce e mai bun” să fie exact ceea ce ne-am fi dorit pentru noi. Mai bine să îi susținem în ceea ce își doresc ei! Și să ne împlinim propriile noastre visuri! Niciodată nu e prea târziu pentru nimic!

A ieșit mai lung decât mă așteptam articolul! Aștept cu drag împărtășirile voastre. Cum ați perceput voi lecțiile acestea sau poate altele învățate în viața de părinte?

Citește în continuare

1 comentariu. Leave new

  • Foarte frumos scris…..Cred ca cel mai important lucru pentru noi, ca si familie, este ca am invatat sa am rabdare, sa nu ma grabesc. Si am inteles ca cea mai mare mostenire a noastra sunt copiii 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Ina Lupu pe social media
Instagram
YouTube
Meniu